Au apărut deja două cărţi în acest an. În primul rând, Poliromul mai face un pas înspre integrala aventurilor vestitului comisar al lui Georges Simenon, adăugând în raft Răbdarea lui Maigret (La patience de Maigret, 1965), versiunea fiind a semnatarului deja obişnuit – Nicolae Constantinescu (a cărui prolificitate poate fi urmărită şi pe situl său, pe care l-am descoperit recent). Existenţa acestei serii, care se apropie acum de al şaizecilea titlu, este în mod limpede un element de fundament pentru definirea unei zone a romanului poliţist la noi, pentru închegarea unei culturi a genului. Sigur, alături de ediţia Agatha Christie de la RAO, de cele patru tomuri Sherlock Holmes de la Adevărul (care au şi avantajul unui preţ pe măsura oricărui buzunar, deci şi o largă răspândire) şi de Raymond Chandler-ele de la Nemira. Ar mai fi de adăugat Dashiell Hammett în listă pentru o temelie solidă.

Mai apoi un alt volum, tot dintr-o serie de autor, dar care se mişcă greu de tot, în ritm de un titlu pe an, Bărbatul vieţii mele (El hombre de mi vida, 2000), de Manuel Vázquez Montalbán, având-o, ca până acum, pe Ileana Scipione la pupitrul de traducător. Dincolo de roman ca atare, dincolo de ceea ce oferă textul în sine, cărţile acestea din ograda Editurii Art îţi fură ochiul prin eleganţă. Designul primelor două coperte îi aparţine lui Ionuţ Broştianu; posibil şi aceasta nouă, încă nu am răsfoit volumul. Oricum, într-o atmosferă poluată de coperte anoste, unele de-a dreptul penibile (mă refer la policier şi compania, dar nici în rest situaţia nu-i mai brează), vădind lipsa de iniţiativă editorială, incompetenţa chiar, Montalbánurile sunt aer proaspăt, iar gestul celor de la Art de a încredinţa cuiva anume concepţia pare dintr-o altă lume.

ianuarie 2012 [i]

În plus, am devenit un constant admirator al franţuzoaicei de la CNRS care semnează excelente romane «maigret-iene» sub pseudonimul Fred Vargas. Dacă i-aş fi citit Omul cu cercurile albastre cînd am fost astă-vară la Bruges, unde am dat la FNAC-ul din Piaţa centrală peste un raft cu vreo cinci, şase titluri în suită cu Tridentul lui Neptun, recent tradus la Editura Trei, le-aş fi umflat numaidecît pe toate.

(Aş vedea pe coperta uneia dintre viitoarele traduceri primele cuvinte din fragmentul citat.)

Parcă pentru a-şi demonstra spusele, Dan C. Mihăilescu prezintă, la o săptămână distanţă, Tridentul lui Neptun în emisiunea sa de la ProTV. Încheie astfel:

…cel mai frumos lucru (…) este prietenia extraordinară între cei trei detectivi, şi mai ales între Adamsberg şi această doamnă [Violette Retancourt] de 110 kilograme şi de 35 de ani, care este mucalită, de o fidelitate extraordinară.
Şi vezi că fără spiritul de echipă nicio anchetă, niciun impuls detectivistic nu au şanse de a reuşi.

Asta după ce afirmase despre romanele lui Fred Vargas că «sunt toate lucrate (…) cu un amestec foarte plăcut de ironie, de autopersiflare, un fel de lehamite».

Poposind în continuare în teritoriul presei scrise, este momentul de a trece la rubrica-reper hebdomadară a lui George Arion din ‹Jurnalul naţional›. Lista acestui an se deschide în 8 ianuarie cu islandezul Arnaldur Indridason şi noua lui apariţie în româneşte, Vocile, «un roman trist, despre poverile trecutului, despre singurătate şi neputinţă de comunicare». Articolul următor (14 ianuarie), despre un le Carré, Genul nostru de trădător, este elogios pe parcurs («maestrul incontestabil al romanului de spionaj contemporan», «o carte minunat scrisă de către un prozator de mare talent»), dar se încheie într-o notă reţinută:

Şi totuşi, prea marea siguranţă a scrisului la care a ajuns autorul i-a răpit din ingenuitatea pe care o avea odinioară, când aşternea cuvintele pe pagină parcă fermecat el însuşi de emoţia pe care reuşea s-o transmit? Ultimele romane ale lui John le Carré sunt mai mult demonstraţii de inteligenţă, în care doar uneori descoperim vibraţia din trilogia Pe urmele lui Karla sau Spionul care venea din frig.

În noiembrie trecut, lui George Arion i-a apărut în traducere englezească (la Profusion), având parte de o elegantă copertă, romanul său de debut, Atac în bibliotecă (1983). Există şi o reacţie din partea cititorilor, Maxine Clarke se opreşte asupra volumului pe blogul ei, Petrona, socotindu-l dintru început «enchanting». I-a plăcut istorisirea în sine, dar a apreciat în mod deosebit prefaţa lui Mike Phillips, care i-a oferit ocazia să înţeleagă şi contextul social în care a fost scris şi editat romanul.

Editura britanică Profusion şi-a propus să introducă autori români de policieruri pe piaţa de limbă engleză, oferindu-le o audienţă mondială. Despre lăudabila iniţiativă s-a vorbit. În seria coordonată de Mike Phillips a mai apărut Kill the General (Ucideţi generalul, 2011), de Bogdan Hrib, şi stă să iasă de sub tipar Anatomical Clues (Indicii anatomice, 2009), de Oana Stoica-Mujea. Aici voiam să ajung, fiindcă un trailer al ei a fost lansat zilele trecute şi poate fi urmărit pe YouTube. Din locul respectiv există legături către o mulţime de alte filmuleţe. Îmi aduc aminte ce plăcut surprins am fost în ianuarie trecut, când am văzut trailerul pe care l-a făcut pentru Sărutul morţii, romanul scris împreună cu Andra Pavel. Am socotit că este un eveniment, dar mi s-a părut că n-a avut un ecou pe măsură. Treceţi din nou pe la YouTube şi (re)vedeţi-l.

ianuarie 2012 [ii]

În aceste zile însorite de început de toamnă, iată suficiente indicii presărate în reţea.

‹Ziarul de duminică› din 2 septembrie publică în avanpremieră un fragment din Dispărută fără urmă (traducere de Onofre Bouvila; Gone, Baby, Gone, 1998), romanul lui Dennis Lehane care stă să apară la Editura Paralela 45.

În ‹Jurnalul naţional›, George Arion continuă să scrie săptămânal, în 4 septembrie ajungând la rând Ken Follet cu O avere periculoasă (RAO, 2009, traducere de Roxana Flavia Dam; A Dangerous Fortune, 1993).

Fireşte, blogurile efectuează şi ele incursiuni în aria noastră de interes. Astfel, Cărţi de citit se opreşte la Piramida lui Tom Martin (RAO, 2010, traducere de Carmen Bourceanu; Pyramid, 2007) şi la Codicele lui Douglas Preston (RAO, 2007, traducere de Adrian Deliu; The Codex, 2004). 4arte.ro găzduieşte comentariul Cristinei Mitrea la Detectiv fara voie, integrala Andrei Mladin (Tritonic, 2009).

Sub titlul Une harmonie parfaite, Ion Lilă semnează câteva reflecţii pe marginea romanului poliţist, urmate de o analiză a romanului Caviarul câinelui de lupte (Perpessicius, 2010) de Şerban Mărgineanu. Reiau rândurile de încheiere.

Şerban Mărgineanu este un scriitor talentat, care ne va surprinde, sînt sigur, cu producţii cu mult mai rafinate în viitorul apropiat, iar editura a pus mîna pe un scriitor reprezentativ al genului poliţist!

Andra Pavel anunţă ediţia a doua a unui Concurs de romane poliţiste organizat de Romanian Crime Writers Club şi Crime Scene Publishing. Ştirea a fost preluată şi în alte locuri, am văzut-o şi pe blogul unui alt tânăr autor, Oliviu Crâznic.

Completare din 16 septembrie.

Stieg Larsson şi moştenirea grea a unei morţi neaşteptate este un articol întins pe trei pagini în numărul din această lună al revistei ‹Tabu›. (Pe copertă şi în cuprins titlul apare diferit: Stieg Larsson şi moştenirea «Millennium».) Andreea Vasile, editor coordonator al publicaţiei, povesteşte despre întâlnirea din capitala Suediei cu Eva Gabrielsson, tovarăşa de viaţă a scriitorului şi autoare ea însăşi a cărţii Millennium, Stieg şi eu (scrisă în colaborare cu jurnalista Marie-Françoise Colombani, Pandora M, 2011, traducere de Doru Mareş; Millénium, Stieg et moi, 2011). Mi s-a părut un material interesant, atât cât am apucat să arunc o privire peste text într-un magazin Billa. Dacă cineva are numărul acesta al revistei, m-ar interesa o copie după articol. Mulţumiri de pe-acum!
Despre cum a ajuns să o intervieveze pe Eva Gabrielsson la Stockholm, Andreea Vasile aminteşte pe blogul ei, în Povestea unei exclusivităţi. Tot acolo există şi o simpatică fotografie.
Editoarea de la ‹Tabu› a mai abordat un subiect – ce a însemnat jurnalismul pentru Stieg Larsson –, dialogul rezultat fiind publicat în engleză pe situl Youthmedia.

Să rămânem în siajul celebrului scriitor nordic, semnalând că volumul partenerei lui de viaţă a fost recenzat şi de către Dan C. Mihăilescu, Omul care aduce cartea, în ediţia din 14 septembrie a emisiunii de la ProTV. În ziua următoare, exuberantul critic semnalează romanul Omul cu cercurile albastre, al franţuzoaicei Fred Vargas.

Grupajul se deschide cu autoarea de policieruri, căreia tocmai i-a apărut un nou roman în care anchetează comisarul Jean-Baptiste Adamsberg – L’armée furieuse. Întrebările sunt puse de directoarea redacţiei, Sylvie Metzelard, iar rezultatul este un dialog plăcut, captivant pe alocuri.

Bunăoară, acolo unde Fred Vargas afirmă: «Nu sunt înzestrată pentru a descrie ucigaşi şi a înţelege de ce omoară. Sunt foarte sensibilă, deloc violentă şi mi-este greu să găsesc pe cineva destul de smintit ca să fie asasin.»

Sau, referindu-se la felul ei de a scrie: «Uite, e ca atunci când pui în făină gălbenuşuri de ouă şi amesteci, iar făina atrage gălbenuşul şi, uşor-uşor, aluatul se întăreşte. Tot aşa cuvintele atrag idei. Scrii o frază şi în ea zace o idee.»

Pagină din revistă; fotografie de Alexandre Isard.

Notaţi undeva idei pe care le-aţi putea folosi mai apoi?

Nu, niciodată. Am hotărât să urmez legea lui Darwin a selecţiei naturale a… ideilor. Dacă este o idee bună, atunci va supravieţui dacă nu, înseamnă că nu prezenta interes. Mă frământ, caut, dar nu notez.

Aveţi sentimente faţă de personaje?

Cu siguranţă. Am fost întrebată recent dacă nu am chef să le schimb şi am răspuns: Sună de parcă ţi-ai privi carnetul de adrese şi ai exclama: Olala, pe prietenii ăştia îi am de cincisprezece ani. Ajunge! Ia să-i schimb cu alţii noi. Nu-i atât de simplu. Ţin mult la personajele mele.

Comisarul Adamsberg rămâne tot preferatul?

Da, însă concurat serios de masivul şi blândul Veyrenc*. Adamsberg e contemplativ, latură pe care i-o invidiez. Mi-ar plăcea să fiu şi eu atât de puţin anxioasă ca el. Aşadar e de preferat să-i fii prietenă decât amantă, fiindcă se mistuie ca pala de vânt.

De altfel, Camille, iubita lui, nu apare în acest roman. Pare să nu vă prea împăcaţi cu ea.

Aşa este. Şi asta pentru că nu-l prea văd pe Adamsberg formând un cuplu stabil. Ca să-l pot manipula, trebuie să fie liber. Eroii romanelor poliţiste, eroii în general, nu sunt niciodată legaţi de ceva. Dintotdeauna este vorba de a cutreiera. Cavalerii Evului Mediu străbat codrii, Ulise străbate mările… Nu sunt tipi care ajung seara acasă şi strigă: Iubito, am uitat să cumpăr pâine, mă întorc. Un erou înseamnă mişcare. Căutare. Nu se potriveşte cu o poveste liniştită de dragoste.

* Intră în scenă începând cu 2006, în romanul Dans les bois éternels.

Bibliografie românească Fred Vargas.

Pleacă repede şi întoarce-te târziu (Pars vite et reviens tard, 2001), Humanitas (colecţia Thriller & Mystery), 2008, traducere de Ileana Cantuniari	Omul cu cercurile albastre (L’homme aux cercles bleus, 1991), Trei (colecţia Fiction Collection), 2011, traducere de Ileana Cantuniari

Omul cu cercurile albastre deschide seria cu comisarul Jean-Baptiste Adamsberg, iar Pleacă repede şi întoarce-te târziu este cel de-al patrulea roman. Înaintea acestuia din urmă se situează un album de bandă desenată, un roman «grafic» – Les quatre fleuves (2000), artistul fiind Edmond Baudoin.

Fred Vargas se dezvăluie, blogul Editurii Trei, 8 iunie 2011.
Două răspunsuri dintr-un interviu acordat pentru numărul Spécial polar al revistei ‹Lire› din această vară (iunie). Am comentat şi eu pe marginea unui detaliu.
Suntem noi (Nous y sommes): text scris pentru a susţine gruparea Europe Ecologie la alegerile europene din 2009, publicat în 7 noiembrie 2008 pe blogul acesteia. Versiunea românească apare pe situl Centrului de Resurse şi de Educaţie Ecologică înfiinţat de Institutul Francez din Timişoara.

Au scris:
Caroline de Salaberry, O nouă Agatha Christie? (traducerea articolului: Alexandru Matei), ‹Observator cultural›, nr. 157, 25 februarie 2003 [despre culegerea de nuvele Coule la Seine (2002), dar nu numai];
Daniel Nicolescu, Regina rompolurilor, ‹Ziarul de duminică›, 15 septembrie 2006 [despre Sous les vents de Neptune (2004)];
George Arion, Moartea neagră, ‹Jurnalul naţional›, 25 ianuarie 2009 [despre Pleacă repede şi întoarce-te târziu];
Alice Teodorescu, Noli tangere circulos meos, Bookblog, 25 iulie 2011 [despre Omul cu cercurile albastre];
George Arion, Omul cu cercurile albastre, ‹Jurnalul naţional›, 7 august 2011;

– Când spun totul înţeleg tot ceea ce are legătură cu acest episod dramatic care acolo, la văduva Chupin, s-a terminat cu vărsare de sânge. Acest maidan acoperit cu zăpadă seamănă cu o imensă pagină albă în care oamenii pe care îi căutăm şi-au înscris nu numai mişcările şi faptele, ci chiar mai mult, gândurile ascunse, speranţele şi temerile care îi însufleţeau. Ce-ţi spun, tăicuţule, aceste amprente efemere? Nimic. Pentru mine ele sunt la fel de vii ca şi cei care le-au lăsat, ele vibrează, vorbesc, acuză!… Iată deci, urmă Lecoq, scena pe care am citit-o. În timp ce ucigaşul se afla la Pulberărie, împreună cu cele două femei, tovarăşul său, am să-l numesc complice, vine să-l aştepte aici. Acesta e un om mai în vârstă, înalt – are pe puţin un metru optzeci –, pe cap cu o şapcă dintr-un material moale, îmbrăcat cu un palton maro dintr-un postav buclat, căsătorit probabil, căci poartă o verighetă la degetul mic al mâinii drepte…

– Ajunge, spuse pe un ton reţinut, eşti prea indulgent, taică. De fapt, ce am făcut atât de grozav? Ţi-am spus că bărbatul era mai în vârstă… asta n-a fost dificil, după ce i-am examinat pasul greu şi molatic. Ţi-am precizat înălţimea – o simplă joacă!… Când am observat că s-a rezemat de blocul de piatră care se află acolo în stânga, l-am măsurat. Are un metru şaizeci şi şapte, deci omul care a putut să-şi sprijine cotul are cel puţin un metru optzeci. Amprenta mâinii lui mi-a dovedit că nu mă înşel. Văzând că zăpada de pe bârnă a fost înlăturată, m-am întrebat cu ce; m-am gândit că poate cu o şapcă, şi o urmă lăsată de cozoroc mi-a dovedit că nu greşeam. În sfârşit, ştiu ce culoare are paltonul şi din ce stofă este făcut deoarece am găsit mici smocuri de lână maro care s-au agăţat în aşchiile bârnei atunci când a şters lemnul umed, şi vor figura printre cele mai convingătoare dovezi. Ce înseamnă toate astea? Nimic. Deţinem abia primele elemente ale afacerii. Am prins firul, trebuie să mergem până la capătul lui… Înainte deci!

Émile Gaboriau, Domnul Lecoq, traducere de Rodica Chiriacescu, Editura Univers, 1986, colecţia Enigma.

Monsieur Lecoq a fost serializat în cotidianul ‹Le petit journal› începând cu 27 mai 1868.
Prima aventură a ilustrului Sherlock Holmes datează din 1887.

Uşa dintre cele două compartimente stă deschisă, iar în cadrul ei dreptunghiular se conturează, ca într-un tablou, conformaţia gambelor secretarei mele, tolănită într-o poziţie nu tocmai decentă pe cuşeta din spaţiul învecinat şi cufundată în lectura unui roman poliţist oarecare.

– Citeşti romane poliţiste? dau drumul unei serii de întrebări, numai ca să-mi înving starea de somnolenţă.

– Pe vremuri citeam. Acum mi-e lene.

Mary lasă cartea din mână şi mă priveşte cu ochii ei întunecaţi.

– Mi-aduc aminte că era un roman Crima din Orient-Express…

– Şi ce-i cu asta? întreb eu.

– Nimic. Dar aş fi vrut să te văd acum în locul celui asasinat.

Bogomil Rainov, Un naiv între două vârste, traducere de Penke Muşatescu, Editura Meridiane, 1975, colecţia Delfin.

Lista cu noile titluri se găseşte în pagina intitulată Apariţii 2011, la care se poate ajunge din partea de sus a blogului.

În presă, George Arion continuă să fie principalul animator, cu neobosita rubrică Scena crimei, susţinută necontenit din 2006 în cotidianul ‹Jurnalul naţional›. Articolul din 5 iunie se ocupă de primul caz al lui Theodore Boone, puştiul avocat (RAO, 2011, traducere de Ianina Marinescu; Theodore Boone: Kid Lawyer, 2010), cu care John Grisham deschide o serie destinată adolescenţilor.

Atmosfera din cartea lui Grisham aminteşte de cea din romanul lui Mark Twain care istoriseşte păţaniile poznaşului Tom Sawyer. Facem cunoştinţă tot cu o urbe patriarhală în care fărădelegile sunt rare, iar omorurile şi mai puţine, şi de aceea provoacă perplexitatea. Relaţiile dintre adulţi şi copii sunt surprinse cu o deosebită fineţe, reliefându-se spiritul educaţiei americane de a încuraja, de la cele mai fragede vârste, iniţiativele şi urmărirea unui scop bine definit în viaţă.

Cartea lui Grisham poate fi pusă cu încredere în bagajele pregătite pentru vacanţa care se apropie. Merită să fie citită.

În aceeaşi zi de început de iunie şi în acelaşi spirit, ziarul ‹Adevărul› publică un interviu cu Cătălin Tolontan, prezentându-l astfel pe redactorul-şef al ‹Gazetei sporturilor›: «Jurnalistul de 42 de ani spune că face parte dintr-o generaţie ale cărei repere au fost cărţile lui John Grisham şi pelicule ca Toţi oamenii preşedintelui.»

Iată contextul în care apare numele autorului american:

Faptul că ai avut şi mintea creativă pentru scriitură, şi mintea exactă pentru business ţi-a sporit independenţa jurnalistică?

Nu. Proba integrităţii se dă permanent, şi când câştigi 50 de euro – cum câştigam la începutul anilor ’90 –, şi când câştigi mai mult. Ce m-a ajutat a fost că am trăit în ceea ce nu vreau să se oprească niciodată: într-un vis, într-o utopie. Una construită din primul manual de jurnalism publicat în România, din cărţile lui John Grisham, din filmele americane despre presă. Generaţia mea aşa a învăţat meseria asta, alte repere n-am avut.

Dialogul iscat de Ana-Maria Onisei e de citit în întregime. Eu îmi voi mai aminti de cum a fost pălmuit de tatăl său, de întâia lui amintire din copilărie, de cum a zbughit-o pe scări după ce şi-a lăsat primul articol la ‹Gazeta sporturilor›, de ceea ce l-a schimbat în timpul unei intervenţii pe cord. Povestind despre aceasta, zice la un moment dat: «…se pornea şi oprea inima cum voia Enterul.» Ar fi fost un frumos titlu. O posibilă metaforă pentru un gând care străbate discuţia: relaţia dintre spirit şi materie. Sau, cu vorbele lui Cătălin Tolontan, despre cum «semantica lasă loc undei».

‹Ziarul de duminică› îşi menţine săptămână de săptămână interesul pentru zona policierului. În numărul din 10 iunie, Stelian Ţurlea încearcă să afle Ce se întâmplă când o răpeşti pe preşedinta Americii… Răspunsul poate fi găsit în romanul Doamna preşedintă (Trei, 2011, traducere de Marie-Jeanne Vasiloiu; Presidentens valg, 2006), al unei cunoscute scriitoare din valul nordic – Anne Holt. În final, verdictul : «Un remarcabil policier.»

Cu episodul al cincilea, George Arion pare să-şi încheie în acest număr al ‹Ziarului de duminică› serializarea unei «piese [de teatru] mortale», Amintiri din livada cu meri.

Blogurile.
Andra Pavel este înflăcărată de suspansul şi de povestea de iubire din Traficantul de umbre (Ramirez Books & Tritonic, 2011), recentă apariţie semnată Monica Ramirez: «O carte pe care am savurat-o, o carte care m-a ținut trează vreo două nopți, un roman despre care nu voi putea spune vreodată suficient.»

Comentând un alt titlu nu demult publicat, Ucideţi generalul (Tritonic, 2011), de Bogdan Hrib, Horia Gârbea speră «că autorul său se va îndrepta și spre lucrări mai ambițioase tematic». Adaugă în continuare: «Ucenicia și-a făcut-o, talent are, ar fi poate timpul unei schimbări.»

La Nemirabooks, blog scris de cititorii editurii, există un text de Alexandru Trandafir despre Sora cea mică (Nemira, 2011, traducere de Adriana Bădescu; The Little Sister, 1949) de Raymond Chandler.

Fantoma trecutului (Rødstrupe, 2000), RAO, 2009, traducere de Lorena Mihăeș	Călăul (Sorgenfri, 2002), RAO, 2010, traducere de Lorena Mihăeș	Steaua diavolului (Marekors, 2003), RAO, 2011, traducere de Ramona Lupu

Romanele sunt din seria cu detectivul Harry Hole, opt titluri până în prezent, primul apărut în 1997. La noi s-a început cu cel de-al treilea.

Anunţând lansarea unui nou volum, Steaua diavolului, editura a oferit şi traducerea interviului şi a «întrebărilor frecvente» disponibile pe situl autorului.

Au scris:
George Arion, Fantoma trecutului, ‹Jurnalul naţional›, 10 aprilie 2011;
Stelian Ţurlea, Unde duce dorinţa de răzbunare, ‹Ziarul de duminică›, 29 aprilie 2011 [despre Călăul].

Am aflat doar acum, cu destulă întârziere, că a plecat dintre noi Tatiana Slama‑Cazacu. Nume prestigios în câmpul lingvisticii, cu contribuţii însemnate în domeniul psiholingvisticii, nu a fost doar o cercetătoare ale cărei studii s-au bucurat de ecouri internaţionale, ci şi autoarea câtorva volume de proză. Dintre acestea din urmă, două sunt încadrabile policierului: Rachiu cu parfum de femeie. Crime asezonate, o culegere de texte scurte apărută în 2005 la Editura Capitel, şi Sinucideri ciudate, «roman detectiv» (cum este subintitulat) publicat de Editura Minerva în 2007, într-o preconizată serie de autor.

Tatiana Slama-Cazacu s-a născut în 25 ianuarie 1920 la Bucureşti. Tatăl, avocat, intrat în politică de partea liberalilor, a fost arestat de comunişti şi a ajuns la Canal, unde a murit în 1954. Mama, fiica unui «negustor de haine ţărăneşti», a fost victimă a naţionalizării. Tânăra Tatiana a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, luându-şi două licenţe: în Filosofie şi în Litere. Din 1949 încep şicanele noului regim, odată cu interzicerea susţinerii tezei de doctorat în psihologie, concretizată apoi în volumul Limbaj şi context (Editura Ştiinţifică, 1959), tradus în franceză doi ani mai târziu la recomandarea ilustrului Roman Jakobson. La propunerea aceluiaşi, este invitată pentru un an la MIT, într-o echipă de cercetare din care face parte şi Noam Chomsky. I se interzice plecarea. În 1963, următoarea ei carte, Dialogul la copii (Editura Academiei, 1961) primeşte Premiul «Nicolae Bălcescu» al Academiei. În acelaşi an i se decernează Ordinul Muncii clasa a 3-a şi are parte de un «proces» organizat în sânul Institutului de Psihologie al Academiei. Desigur, se încearcă aducerea ei pe linie. În 1966 reuşeşte să-şi susţină doctoratul. După trei ani i se acordă cel mai înalt titlu academic decernat în România, Docent în Ştiinţe, titulatură care nu a dispărut, dar la care «s-a renunţat (pentru că Elena Ceauşescu nu-l mai putea obţine, nici prin fraudă)». În 1968, «fiind elogiată de specialiştii sovietici», este invitată să predea la Universitatea din Bucureşti, de unde a fost exclusă politic în 1952. Fundează aici primul Laborator de Psiholingvistică din Europa. Va fi activ între 1971 şi 1973, când este desfiinţat. Iorgu Iordan şi Al. Rosetti propun să fie aleasă ca membru al Academiei Române în 1974, dar este preferat altcineva, în urma dispoziţiilor Comitetului Central de a fi primiţi numai cei cu «activitate obştească», politică, adică. Nu a făcut parte din PCR. În 1949 s-a căsătorit cu Boris Cazacu (de unde şi numele dublu – Slama‑Cazacu), reputat lingvist şi filolog, decedat în 1987.

În 1988 a vizitat Brazilia vreme de o lună, susţinând mai mult de zece conferinţe în diferite oraşe. Fotografia este făcută la Rio de Janeiro, se vede Pão de Açúcar («căpăţâna de zahăr») în spate.

Cu debutul în literatură e o altă tribulaţie. Participă la un concurs de nuvele, iar în mai 1948 este anunţată câştigătoare, la egalitate cu Vasile Voiculescu (este vorba de Capul de zimbru). Proza, intitulată În Vinerea Mare, apare în revista ‹Provincia› din Turnu-Severin, interzisă după numărul respectiv de noul regim. În acelaşi an mai scrie două nuvele, destinate unui volum plănuit să apară sub oblăduirea lui Petru Comarnescu. Acesta îi spune «că i-au plăcut (şi alte aprecieri, concrete), dar nu le poate publica, fiind ‹mistice› (începuse teama greşirii ideologice, chiar ‹suflând în iaurt›, căci nu era nimic ‹mistic›)», îşi aminteşte autoarea într-un interviu din ‹România literară› (nr. 9, 4-10 martie 2011), povestind episodul. «Mi-a fost tăiat nu avântul, ci drumul spre afirmare», afirmă în continuare.

Cu titlul Ochii, nuvela în cauză, alături de celelalte două – Omul care a zburat şi Doamnele, apare 54 de ani mai târziu în volumul 8 patimi (Polirom, 2002). De altfel, doar începând cu 1994 reuşeşte să-şi vadă apărute cărţile primei sale vocaţii: un roman, cel poliţist, trei volume de texte scurte (povestiri şi nuvele), unul de teatru şi unul de memorialistică.

Informaţii spicuite în principal din situl autoarei, despre care spune în interviul din ‹România literară›: «…făcut integral de mine, prin 2007, cu detalii, scanări de coperte şi altele.» Fotografiile sunt din aceeaşi sursă.

Se pare că nu s-a prea scris despre cărţile poliţiste ale autoarei. Am citit la vremea apariţiei romanului câteva rânduri de Alex. Ştefănescu în ‹România literară› (nr. 4, 2-8 februarie 2005); am şi pagina respectivă printre tăieturile mele din publicaţii. Iată opinia criticului:

Tatiana Slama-Cazacu, eminentă specialistă în psiholingvistică şi autoarea unor memorii deloc anoste, s-a hazardat să scrie şi povestiri poliţiste, de un umor macabru. Genul nu o prinde pe autoare, care n-are destul umor şi alunecă inevitabil în macabrul propriu-zis, cum se întâmplă în naraţiunea de la care s-a împrumutat titlul întregului volum (şi în care este vorba de cadavrul unei femei ascuns într-un butoi cu fructe puse la fermentat). Replică neinspirat‑jucăuşă la titlul celebrului roman Parfum de femeie, sintagma Rachiu cu parfum de femeie mai degrabă oripilează decât amuză. Este uimitor ce idei terifiante pot să-i treacă prin cap unei doamne distinse.