Una poliţistă, alta… sefistă

Michael Haulică, într-un interviu din ‹Gazeta SF›:

A, da. De la o vreme îmi place să citesc cărți polițiste suedeze. Îmi mai umplu timpul în care nu sînt în Suedia, îmi mai amintesc de Suedia și mă mai enervez cînd nu sînt traduse din suedeză, ci din engleză (adică ni se oferă ce-a înțeles traducătorul român din ce-a înțeles traducătorul englez) – în consecință, mi-am adus vara asta două cărți în suedeză și sper ca, în următorii 20 de ani, să le pot citi. 🙂 Îmi place literatura asta a lor pentru că e populată cu oameni vii. Personajele lor chiar au vieți. Ca să nu mai spun că, vorba cuiva, poveștile lor se întîmplă într-o țară în care chiar ai vrea să trăiești. 🙂

Ei, asemenea vorbe îţi atrag atenţia că, cel puţin din când în când, mai trebuie să adaugi câte ceva aici pe blog. (Zis şi făcut!) Însă, câteva rubrici mai încolo, Alexandru Lamba, cel ce conduce gazeta, îţi temperează fără menajamente orice entuziasm, ba chiar te trimite direct în banca din fundul clasei, cu atenţionarea: «Vedeţi că noi ne ocupăm de chestii serioase, lăsaţi-ne, dom’le, cu ‹poliţistele›!» Ceea ce, ţinând seama că sefeul şi policierul sunt în aceeaşi barcă a (para)literaturii, seamănă cu evreii care-i urăsc pe negri.

Și tot un aspect pozitiv îl reprezintă și finalul, ancorat în real, dar care, prin mica scăpare pe care artizanul mărețului plan [aici lipseşte un verb] (plan despre care veți afla cam pe la sfârșit, când se va revela și țesătura motivațională din spatele bizareriei seriei de crime), lasă totuși o portiță deschisă spre fantastic, spre supranatural. Și asta salvează întregul roman de simpla categorie «polițist».

În final, rămâne întrebarea: Oare ce cărţi şi-a adus Michael Haulică din Suedia?

Maigret încheie seria

Optzeci şi unu.
Este numărul de volume al integralei Maigret, pe care Poliromul a dus-o luna trecută, în iunie, la bun sfârşit. Se află acum la discreţia cititorului român şaptezeci şi cinci de romane şi douăzeci şi opt de povestiri. O izbândă ce trece de împlinirile unei edituri prestigioase, o reuşită ce marchează un moment fast nu numai pentru policier. Iată ce înseamnă perseverenţa şi răsplata acesteia, în urma a unsprezece ani de continuitate, din 2004, de la Prima anchetă a lui Maigret (La première enquête de Maigret, 1949), până în prezent.

Ca observaţie bibliografică, ultimele cinci volume reunesc douăzeci şi şapte din cele douăzeci şi opt de povestiri. Mai întinsă decât celelalte, una a apărut singură: Crăciunul lui Maigret (Un Noël de Maigret, în culegerea cu acelaşi nume, 1951), Polirom, 2011, traducere de Nicolae Constantinescu.

Toate cele optzeci şi unu de volume vor fi reluate în zece tomuri, din care primele patru sunt deja în librării. Iar aventura editorială sper să nu se oprească aici, să continue cu alte cărţi din întinsa operă a lui Georges Simenon, fie romane, fie memorii, fie, de ce nu? reportaje.

Pare un moment tocmai potrivit acum pentru a aminti două traduceri interbelice, ambele din Colecţia celor 15 lei, celebră la vremea ei, înconjurată de nimbul nostalgiei şi al misterului în epoca de după război.

Cu numărul 44 (colecţia era numerotată), cea dintâi este Femeia care ucide (La femme qui tue), un roman semnat Georges Sim, din 1929. Traducător: B. Pavel. Data apariţiei: 1 noiembrie 1932 (menţionată în siglă). În colţul din stânga sus al coperţii pare să fie semnătura autorului ilustraţiei.

Este al doilea roman din cele patru avându-l ca personaj principal pe Yves Jarry, un scriitor aventurier purtat de valul detectivisticii. Exegeţii îl consideră o eboşă a comisarului Maigret, situându-l astfel într-o bogată listă. Dar, spre deosebire de alte personaje, Simenon pare să-i fi purtat acestuia o amintire aparte:

Spre sfârşitul perioadei când scriam romane populare, am început să conturez un personaj numit Jarry, care mă atrăgea în mod deosebit. Singura lui ambiţie era să trăiască un anumit număr de vieţi. Parizian rafinat la Paris, pescar încălţat cu saboţi în Bretania, ţăran aici, mic-burghez dincolo… Apoi a venit Maigret şi i-a luat locul, ca să-mi dau seama că Maigret este o transpunere a lui Jarry: şi el trăieşte un mare număr de vieţi. Dar este vorba de vieţile altora, cărora li se substituie un moment. (citat de J.C. Casals şi de Quentin Ritzen)

Urmează, cu numărul 114 în Colecţia celor 15 lei, Celula morţii, roman pe care Georges Simenon a ales să-l publice cu numele său, nu apelând la vreunul din numeroasele-i pseudonime. Titlul românesc s-a îndepărtat de original, fiindcă este vorba de La tête d’un homme, din 1931. Surpriza vine de-abia acum: cartea face parte din seria Maigret. Iar această traducere semnată de Paula Grozea a apărut în 1 martie 1936.

Mai cunosc două ediţii. Una la Multi Press International, Celula morţii, traducere de Alice Burada, an neprecizat (probabil pe la mijlocul ultimul deceniu al mileniului trecut, am găsit menţionat undeva 1994), într-o aşa-numită «Colecţie Simenon. Mileniul III», pe modelul unei serii Agatha Christie existente, cu zeci de volume. A lui Simenon s-a oprit după patru. Asupra traducerilor acestei colecţii voi reveni.

Cealaltă ediţie este, evident, cea de la Polirom, cu un titlu diferit, Careul de aşi (2006, traducere de Nicolae Constantinescu).

La mijloc de iunie cu George Arion

Simplu spus, George Arion este protagonistul acestei scurte perioade post-Bookfest. Oprindu-se în 5 iunie la Tămăduitorul finlandezului Antti Tuomainen, scriitorul îşi continuă cu tenacitate seria de recenzii din ‹Jurnalul naţional›, devenită o instituţie în sine prin continuitate şi numărul de titluri comentate, deşi este mai degrabă ignorată.

O zi mai apoi, sub titlul Este suficient să citeşti un ziar românesc ca să găseşti cel puţin trei idei de romane poliţiste pe zi, Stelian Ţurlea îl intervievează în ‹Ziarul de duminică› pe Sylvain Audet, cel care a transpus în franceză Nesfârşita zi de ieri, romanul lui Arion din 1987. Cu titlul Cible royale (Ţintă regală), acesta a apărut în februarie la Genèse Édition, cu ecouri melodioase pentru autor, dar şi pentru romanul poliţist de la noi. Cu atât mai mult cu cât Sylvain Audet ţinteşte entuziast mai departe:

Intenţionaţi să vă continuaţi pionieratul cu tălmăcirea unor romane româneşti în franceză? Dacă da, vă veţi opri doar la acest gen literar?

Deocamdată, voi continua să mă consacru acestui gen literar. Sunt multe cărţi care mă aşteaptă şi sper că vor mai apărea şi altele. Poate că voi începe să traduc şi carţi de altă factură atunci când voi auzi oamenii spunând în jurul meu în Franţa sau în Belgia: «Cum! Încă nu ai citit ultimul roman poliţist românesc tradus în franceză?!»

Cu o primă carte în limba lui Simenon, George Arion a participat la cea de-a paisprezecea ediţie (6-9 iunie) a unui festival breton dedicat romanului poliţist şi benzii desenate — Le Goéland Masqué. O întâlnire internaţională care a reunit invitaţi din opt ţări europene, acoperind geografic bătrânul continent. Autori cu cărţi disponibile în mai multe limbi, nu şi în română, subiect care nici nu mai merită discutat. O excepţie: Mine G. Kirikkanat, romancieră şi celebră ziaristă din Turcia, cu Destina (Destina, 2008), publicat în 2011 de Univers, în colecţia Globus, traducerea aparţinându-i Dianei Crupenschi.

În programul festivalului, Arion a luat parte la masa rotundă Uniunea Europeană şi Sudul, alături de Mine G. Kirikkanat, Francesco de Filippo (Italia) şi Marcelo Lujan (Spania), apoi a vorbit despre Geopolitica României în cadrul unei întâlniri unde au mai susţinut intervenţii Heinrich Steinfest (Un univers suprarealist) şi Petros Markaris (Grecia, o realitate de criză).

George Arion într-un cotidian regional din Bretania — ‹Le Télégramme›. Prezenţa sa la festival este menţionată şi în Elemental, blogul consacrat romanului poliţist pe situl prestigiosului ‹El País›, blog pentru care fotografa Laura Muñoz a fost trimisă să realizeze un reportaj.

Liza Marklund

Pe viaţă (Livstid, 2007), Trei, 2013, traducere de Dina Litzica

Au scris:
George Arion, Pe viaţă, Jurnalul naţional, 10 ianuarie 2014;
Fără Miere, Pe viaţă – de Liza Marklund, 29 decembrie 2013;
Michael Haulică, Suedeza engleză pe româneşte, 23 decembrie 2013;
Florin Pîtea, Liza Marklund, „Pe viaţă“ (2007), Ficţiuni.ro, nr. 3, decembrie 2013, text reluat pe blogul autorului în 26 ianuarie 2014.

Eduard Fiker

Cazul C-L (Série C-L, 1958), Tineretului (colecţia Aventura), 1967, traducere de Nicolae Jianu şi Traian Ionescu-Nişcov Itinerariul sicriului de zinc (Zinková cesta, 1942), Univers (colecţia Enigma), 1976, traducere de Alexandra Bărcăcilă şi Monica Dobreş Cazul C-L (Série C-L, 1958), Crotal, 1993, traducere de Nicolae Jianu şi Traian Ionescu-Nişcov

Au scris:
Şerban Tomşa, Vechi romane poliţiste, 20 ianuarie 2014.