Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Iunie 2010

Luna aceasta ar fi putut fi una bogată în ceea ce priveşte prezenţa policierului în presă. «România liberă» a publicat două articole: Fenomenul Stieg Larsson: geniu sau escrocherie? de Gabriela Lupu, în data de 18, şi Hackeriţa bisexuală care aduce succesul de Alexandra Jeles, în 21.

De unde reţinerea mea? E simplu. Şi consternant, deopotrivă.

Primul adaptează rezonabil, recunoscând sursa, o parte dintr-un articol mai întins, The Afterlife of Stieg Larsson, apărut sub semnătura lui Charles McGrath în «The New York Times», ediţia online din 23 mai.

Dar cel de-al doilea traduce pur şi simplu un alt articol din acelaşi «The New York Times» (ediţia online din 15 iunie), A Scandinavian Hit Sets Publishers Seeking More de Julie Bosman. Comentariile sunt de prisos. Rămâne doar compararea rece a textelor.

Camilla Lackberg has written seven blockbuster novels in her native Swedish but, until now, no one bothered to translate and publish any of them in the United States.
And she has a tattooed, secretive, bisexual computer hacker named Lisbeth Salander to thank for it.

Camilla Lackberg a scris şapte romane de succes în limba ei maternă, suedeza, dar până acum nimeni nu s-a deranjat să traducă şi să publice niciunul dintre ele în Statele Unite. Succesul de care scritoarea de bucură în prezent se datorează unei hackeriţe bisexuale cu multe tatuaje, Lisbeth Salander, personajul principal al cărţii Fata cu un dragon tatuat scrisă de Stieg Larsson.

Fata cu un dragon tatuat (The Girl with the Dragon Tattoo) este titlul englezesc pentru primul volum din seria Millennium, Bărbaţi care urăsc femeile. Alexandra Jeles pare a nu şti că romanele lui Larsson au apărut la Editura Trei şi s-au bucurat de succes, după cum notează chiar colega ei Gabriela Lupu în articolul menţionat. Să nu citească ziarul în care publică?

In March, a mystery by Mr. Mankell, who has been publishing books in Sweden since 1973, reached The New York Times hardcover best-seller list for the first time. The fall catalog for Minotaur Books, part of Macmillan, notes that Hypothermia, by the Icelandic author Arnaldur Indridason, will be marketed directly to fans of Mr. Larsson. Knopf recently signed Mr. Nesbo, a Norwegian novelist, to a three-book deal. In September, Pantheon plans to publish Between Summer’s Longing and Winter’s End by Leif G. W. Persson, another potential follow-up to Mr. Larsson.

În martie, un mister de Mankell, autor care publică romane în Suedia din 1973, a ajuns pentru prima dată pe lista best-seller-urilor de la New York Times. Editura Minotaur Books va lansa în toamnă cartea Hipotermia a autorului islandez Arnaldur Indridason care se adresează fanilor romanelor lui Larsson. În acelaşi timp, editura Knopf a semnat recent un contract pe trei cărţi cu Nesbo, un romancier norvegian. În septembrie, editura Pantheon plănuieşte să publice Între dor de vara şi sfârşit de iarnă de Leif GW Persson, un alt potenţial follow-up al trilogiei lui Larsson.

Acel «mister» al lui Mankell este, evident, un «roman poliţist». De obicei, există în fiecare şi un mister. Dar despre precaritatea traducerii s-au pronunţat deja online câţiva cititori. Aş mai adăuga «thrillere primejdioase», pentru thrillere care se citesc pe nerăsuflate, dintr-o suflare.

Am întrebat pe situl «României libere» cum se explică situaţia, dar comentariul meu nici n-a apărut, nereuşind să treacă de moderare.

Închei subiectul atrăgând atenţia asupra titlurilor de tabloid ale celor două texte româneşti.

Read Full Post »

Din iunie (1-20)

De câteva ori în fiecare lună, eu sper să fie săptămână de săptămână, voi aduna informaţiile privitoare la ceea ce se întâmplă în lumea romanului poliţist.

În primul rând, menţionarea noilor apariţii editoriale, a volumelor care vin să îmbogăţească bibliotecile amatorilor genului.

Mai apoi, semnalarea ecourilor pe care titlurile respective le au în diferite publicaţii (tipărite şi electronice) şi pe bloguri.

În fine, pomenirea altor evenimente, cum ar fi lansările.

Indiferent cât aş încerca să acopăr zona, sunt conştient că unele informaţii ar putea rămâne pe dinafară. Aşadar, va invit să colaboraţi, semnalându-mi cărţi, recenzii, articole, orice nu este amintit aici sau orice socotiţi că ar trebui amintit. Vă mulţumesc de pe acum!

Au apărut până acum în această lună:

Nemira, colecţia Suspans

Guillaume Prévost, Camera obscură (Le mystère de la chambre obscure, 2005), traducere de Mihaela Stan
Carl Hiaasen, Goală puşcă (Skinny Dip, 2004), traducere de Adriana Cerkez
W.E.B. Griffin, Ostaticul (The Hostage, 2006), traducere de Mircea Pricăjan

Leda, colecţia Mister

Barbara Cleverly, Ultimul trandafir din Caşmir (The Last Kashmiri Rose, 2001), traducere de Iulia Arsintescu
Mark Mills, Misterul grădinii toscane (The Savage garden, 2005), traducere de Viorica Boitor

Tritonic

George Arion, Spioni în arşiţă
Anders Roslund & Börge Hellström, Box 21 (Box 21, 2005), traducere de Viorica Morogan, colecţia Crime Scene

Spioni în arşiţă a fost publicat iniţial în 2003 la Editura Fundaţiei Premiile Flacăra.

Crime Scene, colecţia Crime Scene nr. 27

Carlo Lucarelli, Almost Blue (Almost Blue, 1997), traducere de George Arion jr., volum distribuit cu numărul din această lună al revistei Flacăra

Almost Blue a apărut şi în 1999, numărul trei în colecţia Pisica neagră a Editurii Allfa, traducător fiind Radu Gâdei.

Mai multe dintre titlurile Crime Scene vândute iniţial cu Flacăra au ajuns din nou în chioşcuri, însoţind de această dată publicaţia Rebus & sudoku, dar la mai puţin de jumătate de preţ – 4 lei.

Trei, colecţia Fiction Connection

Liza Marklund, Explozii în Stockholm (Sprängaren, 1998), traducere de Laurenţiu Dulman

All, colecţia Roman istoric

Steven Saylor, O crimă pe Via Appia (A Murder On The Appian Way, 1996), traducere de Teodor Fleşeru

Orice trecere în revistă a felului în care policierul, thrillerul, romanul de spionaj se reflectă în presă trebuie să înceapă cu menţionarea recenziilor pe care scriitorul George Arion le publică săptămânal în suplimentul de duminică al Jurnalului naţional. Arhiva ziarului înregistrează aproape 180 de cronici. Cea mai veche datează din 25 februarie 2006. Subiectul acesteia: Prietenie absolută (Absolute friends, 2003; RAO, 2005) de John le Carré. Iată rândurile de încheiere: «Ted şi Sasha sunt protagoniştii sacrificaţi ai unei înscenări abjecte, care o să vă pună pe gânduri şi o să vă alunge pentru multă vreme confortul interior. Ceea ce nu v-ar strica, din când în când.»

Întorcându-ne în prezent, dar nu până în iunie, ne oprim în 30 mai, deoarece în numărul din această zi găsim cu surprindere un comentariu chiar la Almost Blue, romanul lui Carlo Lucarelli amintit mai înainte. Concluzia: «La sfârşitul lecturii acestei cărţi pline de enigme şi orori, simţi nevoia imperioasă să-l asculţi din nou pe Chet Baker. Dar nici măcar o melodie atât de frumoasă precum este Almost Blue nu-ţi poate alunga neliniştile provocate de comportamentul aberant al unora dintre noi.»

În primele zile ale verii, 6 iunie, mai precis, este adus în discuţie romanul Un expert în crimă (RAO, 2009; An Expert in Murder, 2008). Cu acesta, Nicola Upson deschide o serie având ca personaj principal tot o autoare de romane poliţiste – Josephine Tey (pseudonimul, de fapt, al scoţiencei Elizabeth Mackintosh). «Iată o scriere strunită meticulos, fără să vizeze nici o clipă impactul comercial. Farmecul ei vetust îi cucereşte în primul rând pe rafinaţi.» – socoteşte George Arion.

O săptămână mai târziu, în 13 iunie, articolul începe în forţă: «Înspăimântător! La sfârşitul lecturii romanului Box 21 îţi vine să te ascunzi tremurând de frică într-un safe în care să nu te mai găsească nimeni. Anders Roslund & Börge Hellström au realizat o naraţiune care înfăţişează fiinţa umană în cele mai cumplite circumstanţe, ca în bolgiile Infernului dantesc.»

Numărul din 20 iunie al Jurnalului naţional acordă o atenţie mai mare decât de obicei policierului. Desigur, rubrica lui George Arion este prezentă, subiectul fiind titlul recent tradus al Lizei Marklund. Redau câteva rânduri: «Editura Trei, la care a apărut cartea, ne întreabă dacă am prins gustul romanului poliţist suedez. Răspunsul meu este afirmativ şi aştept cu interes o nouă apariţie din seria Annika Bengtzon. Sper să fie o scriere mai complexă, cu o miză şi mai puternică decât Explozii în Stockholm

Atenţia sporită pe care am amintit-o, însemnând peste o pagină şi jumătate de ziar, constă într-un interviu acordat chiar de Liza Marklund: «Romanele poliţiste scrise de femei se deosebesc de cele scrise de bărbaţi». Un dialog cu miez, purtat de Cristiana Stamatescu. Dintre cele amintite în discuţie, câteva idei întregesc imaginea despre autoare şi cartea ei. Bunăoară, conturarea protagonistei şi raportarea acesteia la realitate, dincolo de fruntariile naraţiunii. Sau interesul cu totul diferit al cititorilor faţă de abordarea jurnalistică şi cea ficţională a aceluiaşi subiect. În fine, simpatică amintirea cu păpuşa Annika, nume urmărind-o pe autoare prin timp, ajungând până la a semnifica faptul că scrie aceeaşi poveste.

O întrebare şi un răspuns:

Întotdeauna mi s-a părut că un roman poliţist seamănă cu un puzzle. Care au fost piesele cărţii dumneavoastră?
Aşa cum am spus: puterea. Acesta e firul conductor al romanelor mele – şi lumea! Violenţa (şi consecinţele ei, ceea ce numim răul) e doar un instrument pentru a ajunge la putere. «Dacă nu faci ce spun eu sau nu eşti de acord cu mine, te bat sau chiar te omor.»
Întotdeauna există o problematică în fundalul cărţilor mele, o temă, şi această temă este mereu aceeaşi în viaţa privată a Annikăi şi în intriga poliţistă. Altminteri, n-ar avea nici un sens să scriu despre viaţa de familie a eroinei mele.

La prezentarea recenziilor nu am trimis spre situl Jurnalului naţional, deoarece am de gând să le înşir pe toate cele disponibile online într-o pagină anume, botezată după numele autorului – «George Arion» –, pe care am creat-o deja şi se găseşte în partea de sus, pe rândul deschis de «Acasă». Sunt menţionate cronicile amintite înainte, urmând să la adaug şi pe celelalte.

La capitolul evenimente, sunt de notat două. Lansarea revistei online cu apariţie lunară Suspans.ro, editată de Nemira şi coordonată de Mircea Pricăjan. Din editorialul lui citez o frază care mi-a plăcut: «Suspansul învelit în formă literară este povestea plină de semnificaţii a unei realităţi care, de cele mai multe ori, n-are sens.»

Dintre rubrici, o remarc pe cea numită Pipa lui Arion. În numărul de faţă, o recenzie la Peter James, Pe urmele mortului (Nemira, 2009, traducere de Mircea Ştefancu; Dead Man’s Footsteps, 2008).

Altfel, materialele sunt deocamdată orientate cu predilecţie spre horror/fantasy.

Celălalt eveniment ar fi înfiinţarea unei asociaţii botezate Romanian Crime Writers Club, «prima din România care dorește să-i reunească pe cei cu o contribuție semnificativă la dezvoltarea literaturii polițiste din țara noastră», după cum precizează un comunicat semnat de preşedintele George Arion (se pare, omniprezent). Oana Stoica-Mujea a anunţat pe blogul ei că postul de vicepreşedinte îi aparţine.

Idee frumoasă, crearea unui asemenea club, dar mă întreb dacă n-ar fi mai potrivit un nume neaoş, de vreme ce îşi propune să contribuie «la formarea şi afirmarea unei valoroase școli românești de literatură polițistă, la impunerea ei peste hotare».

Cât despre acel WC din abrevierea RCWC, existentă în comunicat, spun că nu face onoare unor scriitori.

Read Full Post »

La zi… continuare

Ce-am mai întâlnit interesant la începutul acestei luni? În primul rând, am răsfoit un număr neobişnuit din ‹Corriere della sera›, cel de duminica trecută, 6 iunie. Este deosebit prin faptul că rareori am întâlnit o asemenea densitate de referinţe la policier.
Să vedem.

Pagina 33. Aventura începe imediat în partea de sus, unde te întâmpină o declaraţie curioasă, suficient de mare ca să-ţi sară în ochi: «Imaginaţi-vă surpriza mea după ce-am fost invitată să vorbesc despre dolce vita. Fiindcă numele meu este Kathy Reichs şi mă ocup de cadavre.»

Într-adevăr, este o reputată specialistă în antropologie legală, dar şi autoarea unei serii de romane poliţiste având-o ca protagonistă pe Temperance Brennan, evident, cu aceeaşi profesiune. Serialul Bones (Cititorii de oase, difuzat la un moment dat de Pro Cinema) este inspirat din viaţa lui Reichs.

Cotidianul italian îi publică în pagina respectivă o amplă mărturisire, intitulată C’è un femore nascosto nel retro della pizzeria (Un femur e ascuns în spatele pizzeriei)şi destinată a fi prezentată în cadrul Festivalului de Literatură de la Roma, printre invitaţii căruia se numără.
Voi traduce câteva fragmente în zilele următoare, aşa că nu insist aici asupra textului.

Pagina 34. ‹Corriere della sera› a trimis în mod special un jurnalist la Stockhom pentru a asista la lansarea mondială a romanului Postcard Killers, scris la patru mâini de James Patterson şi Liza Marklund. Iar articolul lui Stefano Montefiori te prinde la fel de bine ca una dintre cărţile celor doi. Trasând parcursul naşterii acesteia, el nu se sfiieşte să apeleze la ironie sau să amintească motivele deloc literare ale colaborării. Cică lui Patterson i s-a părut că vinde prea puţine cărţi în ţările nordice. Deşi afirmă că voia doar să plaseze acţiunea în Europa, de aceea a dorit ca Liza să-l ajute. La care ea răspunde: «Când m-a sunat agentul meu să-mi propună să lucrez cu James, mă aflam la Marbella, cu soţul meu, convinsă că-mi voi petrece următoarele luni învăţând spaniola. Nu mi-a trebui mai mult de o jumătate de secundă ca să răspund imediat da.»

O altă declaraţie, de bun simţ, de această dată, a celui poreclit ‹scriitor de aeroport› (într-o aducere a zi a sintagmei ‹scriitor de gară›): «Criticii îmi desfiinţează cărţile, dar motivele lor sunt greşite. Eu ştiu deja că nu sunt Dostoievski, nu acesta este ambiţia mea. Vreau să istorisesc întâmplări menite să-i captiveze pe oameni, să-i îndemne să citească, doar atât.»

Pentru James Patterson, a scrie în colaborare este o practică obişnuită, multe dintre cărţile lui având co-autori. Însă acestora li se acordă rareori onoarea de a-şi vedea numele tipărit pe copertă în condiţii apropiate de ale sale. De egalitate nici nu poate fi vorba. Este o practică extinsă şi la versiunile străine. A se vedea ediţiile româneşti de la Lider şi RAO.
Ei bine, Liza Marklund este o excepţie, după cum se observă mai jos. Ba mai mult, la ediţia suedeză figurează ea prima.

Postcard Killers
Pirateförlaget
The Postcard Killers
Little, Brown and Company
Cartoline di morte
Longanesi

Versiunea italiană, Cartoline di morte, urmează să apară săptămâna viitoare, în data de 17, iar originalul englezesc, The Postcard Killers, este programat pentru 16 august.

Pagina 36 este dedicată clasamentelor, orânduite în cinci categorii: top 10, scriitori italieni, scriitori străini, studii şi varia. Mă opresc la prima, deschisă de Andrea Camilleri cu La caccia al tesoro (Sellerio), noua anchetă a comisarului Montalbano. Scriitorul ocupă şi locul al şaptelea, cu Il nipote del Negus (la aceeaşi editură Sellerio), un roman istoric apărut la sfârşitul lui martie. Pe locul secund, fără a avea de-a face cu policierul, dar nelipsit de suspans, Il palazzo della mezzanotte, romanul lui Carlos Ruiz Zafón. Îi urmează un alt reprezentant al genului nostru, Glenn Cooper, cu Il libro delle anime (Nord; Book of Souls, 2010), continuarea Bibliotecii morţilor (Humanitas, 2009; Library of the Death, 2009). Vine apoi Gianrico Carofiglio. Non esiste saggezza (Rizzoli), o culegere de povestiri, este mai apropiată ca temă de Trecutul e un pământ străin (Il passato è una terra straniera, 2008), romanul tradus la noi (Leda, 2009), decât de seria care i-a adus celebritatea, cea avându-l ca protagonist pe avocatul Guido Guerrieri. A patra aventură a acestuia, Le perfezioni provvisorie (Sellerio), apare şi ea în clasament, dar pe locul al optulea la scriitori italieni. Topul 10 se încheie cu Io sono Dio (B.C. Dalai, 2009), romanul lui Giorgio Faletti.

În concluzie, o prezenţă puternică a romanului poliţist. Desigur, Stieg Larsson, Scott Turow, Camilla Läckberg, Dan Brown, Anne Holt apar şi ei în lista străinilor, dar se pare că italienii au, cel puţin în acest moment, trecere la ei acasă. O situaţie excelentă.

Câteva mini-recenzii întregesc pagina. Giorgio De Rienzo îi acordă cinci puncte din zece cărţii de memorii a lui Carlo Fruttero, Mutandine di chiffon (Mondadori). «Sunt descrise frumoase ambianţe torineze, franceze, întâmplări uneori picante, dar greu de desluşit într-o mixtură memorialistică puţin convingătoare pentru cititor», afirmă comentatorul. Printre paginile vibrante se numără şi cele în care este evocat Franco Lucentini, prietenul şi colaboratorul lui Fruttero.

Antonio Debenedetti scrie despre un Simenon, Maigret e il caso Nahour (Adelphi; Maigret et l’affaire Nahour, 1966; Maigret şi cazul Nahour, Polirom, 2010). Citez o opinie: «Demne de o mare comedie umană a romanului poliţist sunt personajele secundare ale cazului Nahour. Bărbaţi şi femei desprinşi din realitate, care lasă în pagină umbra unui destin, şi nu inconsistente apariţii în slujba unei trame romaneşti.»

Pagina 62. Numele lui Carlo Fruttero apare iarăşi, de această dată în secţiunea destinată programului TV. Este recomandată emisiunea Che tempo che fa, care îşi încheie al şaptelea sezon cu o vizită la scriitor acasă. Prezentatorul Fabio Fazio l-a invitat să participe la discuţie şi pe Pietro Citati. Înregistrarea acestei ediţii, intitulate La frittura di Fruttero, poate fi vizionată pe situl televiziunii Rai Tre.

O banderolă în josul paginii, continută pe următoarea, face publicitate la Giallosvezia. Este vorba de o serie dedicată numai romanului poliţist suedez, realizată de ‹Corriere della sera› în colaborare cu Editura Marsilio. Evident, cărţile se vând împreună cu ziarul. În deschidere, Stieg Larsson şi trilogia sa, împărţită în şase volume. Urmează alte zece titluri, autorii fiind Henning Mankell, John Ajvide Lindqvist, Liza Marklund, Åsa Larsson, Leig G.W. Persson, Kjell Ola Dahl, Kjell Eriksson, Arne Dahl.

Iniţiativa are şi publicitate în paginile cotidianului. Nu este vorba de o idee ieşită din comun, dar îmi place felul cum arată machetele, iar fotografiile chiar m-au cucerit prin ingenuitatea pe care o respiră. Asta oarecum în contra-ton cu atmosfera sumbră îndeobşte pusă pe seama policierului. Doar se află în aceeaşi curte şi romanul noir, nu-i aşa? Iar sloganul – Non riuscirete più a smettere (Nu vă mai puteţi opri) – rezonează perfect: parcă recuperat din istoria advertisingului, îşi găseşte pe deplin locul tocmai datorită notei retro. Iată despre ce este vorba.

‹Corriere della sera›
21 mai 2010
‹Corriere della sera›
22 mai 2010

Read Full Post »

Hotărât lucru, Moriarty nu se lasă cu una cu două. După ce a scăpat ca prin minune din cascada Reichenbach, în care Sherlock Holmes l-a prăvălit cu o lovitură de bartitsu, şi-a reluat maşinaţiunile.

Pe el îl bănuiesc a fi în spatele evenimentelor care au dus la o întârziere de jumătate de an între prima însemnare de pe acest blog şi aceasta. Nu găsesc o altă explicaţie.

Voi căuta să acopăr bibliografic perioada scursă, încercând să finalizez şi câteva articole, rămase la stadiul de eboşă în urma încleştării nevăzute cu Napoleonul crimei.

Între timp, să pornim la drum amintind câteva momente publicistice ale primei săptămâni din iunie.

De fapt, totul a început în dimineaţa zilei de 31 mai, când armata israeliană a atacat un convoi de şase nave care se îndrepta cu ajutoare spre Fâşia Gaza. Ceea ce a urmat se cunoaşte: nouă morţi şi o imagine usturătoare pentru Israel. Pe unul dintre vase, cargoul Sofia, se afla celebrul scriitor suedez Henning Mankell. Oripilat de cele petrecute, el a reacţionat vehement, de la declaraţii de presă imediat ce a ajuns în Europa, eliberat din detenţie, până la publicarea unui jurnal al întâmplărilor în mai multe ziare. L-am întâlnit în ‹The Guardian› (sâmbătă, 5 iunie), ‹Libération› (5 iunie), ‹La repubblica› (6 iunie). ‹El país› l-a găzduit în suplimentul ‹Domingo›, oferindu-i autorului coperta, după cum se vede.

Am selectat câteva pasaje din însemnări. Pentru fluenţă, n-am mai semnalat locul fragmentelor care lipsesc. «E.» este soţia scriitorului, Eva.

marţi, 25 mai, Nisa
Dimineaţa la cinci sunt în stradă şi aştept taxiul care să mă ducă la aeroport. Prima dată după multă vreme, E. şi cu mine ne-am luat câteva zile de vacanţă împreună. Iniţial, credeam că vom avea două săptămâni la dispoziţie. Dar s-au redus la cinci zile. Operaţiunea Ship to Gaza pare în sfârşit să înceapă şi, după cum am stabilit, plec spre Cipru să mă alătur ei.

miercuri, 26 mai, Nicosia
E mai cald decât la Nisa. Cei care trebuie să ajungă pe vapoare – ancorate undeva în largul coastelor cipriote – se strâng la Hotelul Centrum. Parcă suntem într-un roman de Graham Greene: personaje ciudate, adunate într-un colţ pierdut de lume să pornească împreună într-o călătorie.

joi, 27 mai, Nicosia
Aşteptăm răbdători. Căldura e sufocantă.

vineri, 28 mai, Nicosia
Dar simpaticul deputat K. şi doctoriţa S., tovarăşii mei suedezi în acest voiaj, contribuie la păstrarea bunei mele dispoziţii.

sâmbătă, 29 mai, Nicosia
Cu puţin înainte de ora cinci după-masa, autorităţile portuare ne permit în sfârşit îmbarcarea pe un vas numit Challenge, care ne va duce cu viteza de cincisprezece noduri la locul de întâlnire, unde vom urca în cargoul Sofia.

duminică, 30 mai, în larg, la sud-est de Cipru
ora 13

Pe o scară de frânghie, ajungem tustrei pe puntea Sofiei, o navă şubredă, roasă de rugină şi condusă de un echipaj plăcut. Număr cam douăzeci şi cinci de persoane la bord.
ora 16
Convoiul s-a reunit. Prorele se îndreaptă spre Gaza.
ora 18
Nimeni nu ştie ce vor face israelienii. Ne sunt cunoscute doar declaraţiile lor ameninţătoare, în care susţineau că vor abate vasele din drum folosindu-se de toate mijloacele de care dispun. Dar ce să însemne asta? Torpile? Remorcare forţată? Soldaţi coborâţi din elicoptere? Nu ştim
Urmează cina. Bucătarul e un egiptean zdravăn, care şchioapătă. Însă găteşte minunat.

luni, 31 mai
ora 4.30

De-abia apuc să adorm, când sunt trezit. Mergând pe punte, văd că nava cea mare, feribotul, e luminată de proiectoare puternice. Brusc, aud focuri de armă. Înţeleg că Israelul a ales înfruntarea violentă. În apele internaţionale.
Fix o oră se scurge până să se apropie rapid de noi bărci pneumatice negre cu soldaţi mascaţi. Urcă la bord. Noi ne adunăm sus, pe puntea de comandă. Soldaţii sunt impacientaţi şi vor să coborâm. Un bărbat se mişcă prea încet şi se trezeşte electrocutat în braţ de un pistol cu şocuri. Cade. Un altul, lent şi el, e împuşcat cu un glonţ de cauciuc. Îmi trece prin minte că toate acestea se întâmplă lângă mine. Este ceva cât se poate de adevărat. Oameni care n-au făcut nimic sunt mânaţi ca animalele şi pedepsiţi pentru încetineală.
Suntem strânşi pe punte, unde şedem unsprezece ore, până ajungem în Israel. Din când în când ne filmează, deşi n-au niciun drept. Când vreau să notez câteva fraze, un soldat se apropie imediat şi mă întreabă ce scriu. E singurul moment când mă enervez. Îi răspund că nu-l priveşte. Îi văd doar ochii. Nu ştiu ce gândeşte. Dar se întoarce şi pleacă.
Unsprezece ore de nemişcare, îngrămădiţi în arşiţă, seamănă a tortură. Ca să mergi la baie, trebuie să ceri voie.
Este o umilire fără seamăn.

ora 18
Acostăm undeva în Israel. Nu ştiu unde anume. Coborâm pe ţărm. Suntem obligaţi să fugim pe stăzi, între şiruri de soldaţi, în vreme ce televiziunea militară ne filmează. Asta – în special asta – nu le-o voi ierta niciodată. În clipa aceea, pentru mine nu sunt decât nişte porci ticăloşi.
Ne despart. Nu mai avem voie să vorbim între noi. Deodată, un individ de la ministerul israelian de externe apare lângă mine. Îmi dau seama că se află acolo să fie sigur că nu sunt brutalizat. Ca scriitor, sunt destul de cunoscut în Israel. Am fost tradus în ebraică. Mă întreabă dacă am nevoie de ceva.
– Da, să fiu eliberat, şi toţi ceilalţi la fel.
Nu răspunde. Îi cer să plece. Se dă îndărăt câţiva paşi şi rămâne locului.
Sigur că nu încuviinţez nimic. Aflu că voi fi expulzat. Cel care mă anunţă adaugă că-i plac romanele mele. Îmi trece prin minte să interzic de acum înainte traducerea cărţilor mele în ebraică. Încă nu m-am hotărât.

marţi, 1 iunie, după-masa
Deputatul şi cu mine suntem anunţaţi deodată că vom fi conduşi la un avion al companiei Lufthansa. Ne deportează. Refuzăm să ne urnim până ce nu aflăm ce s-a întâmplat cu femeia care ne-a însoţit, doctoriţa S. Plecăm după ce ni se spune că e în drum spre avion.
Seara târziu ajungem în Suedia. Discut cu ziariştii. Apoi rămân un moment în noapte, în faţa casei noastre. E. este zgârcită la vorbă.

miercuri, 2 iunie
Ascult mierla. Un cântec pentru cei care au murit.

Online:
The Guardian >> Flotilla raid diary: «A man is shot. I am seeing it happen»
Libération >> Henning Mankell: récit de l’écrivain embarqué
La repubblica >> Diario di bordo verso Gaza
El país / Domingo >> Diario de un viaje al horror

Henning Mankell are un singur roman tradus în limba română, Ucigaşi fără chip (Mördare utan ansikte, 1991), de Dan Shafran şi Viorica Morogan, la Editura Vremea, în 2006.

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat asta: