Un rendez-vous din 2010

Când vine vorba de cărţi, mărturisesc, sunt sensibil la formele lor. Tipul de literă potrivit îmi aduce tihnă. Rândurile distanţate adecvat şi marginile lăsate să respire îmi deschid privelişti. Numărul de pagină orânduit cum se cuvine, fără să mă agreseze, nici să fie tăinuit în vreun ungher, mă ţine în ritm. Iar pe acestea, şi altele, le îmbrăţişează coperta. Închide şi deschide lumi, este o fereastră spre tărâmuri aşteptând a fi explorate. Armonia ei mă atrage.

Începutul anului a însemnat pentru unul dintre blogurile de seamă dedicate romanului poliţist, este vorba de The Rap Sheet (Cazier judiciar, cum ar veni), şi numărarea voturilor pentru cea mai bună copertă din 2010. Începând cu 2007, J. Kingston Pierce, editorul, organizează un sondaj, oferindu-le vizitatorilor ocazia să aleagă imaginea cu cel mai puternic impact vizual.

De acestă dată, cu 212 voturi din 1039, adică 20,4%, s-a clasat prima coperta romanului Villain, al japonezului Shuichi Yoshida, tradus la Pantheon Books.

Macheta îi aparţine designerului Chip Kidd, care a folosit o fotografie realizată de Francois Robert.

Urmează, cu 202 voturi, 19,44 procente, City of Dragons, un roman semnat de Kelly Stanley, apărut la Minotaur Books.

Apoi, la distanţă de peste cinci procente, se înşiră Mr. Peanut (Alfred A. Knopf), avându-l ca autor pe Adam Ross, The Sherlockian (Twelve), al lui Graham Moore, şi The Vanishing of Katharina Linden (Delacorte Press), de Helen Grant.

E limpede, coperta de la Villain îşi merită locul. Creat dintr-un schelet didactic găsit într-un dulap cumpărat de la o şcoală de ţară, revolverul de oase atrage atenţia. Captivează. Iar designerul Chip Kidd l-a folosit cu măiestrie. A început prin a-l roti sub un anumit unghi – în fotografia lui Francois Robert era pe orizontală –, situându-l deodată sub stăpânirea unei forţe ascensionale. A dat naştere unei tensiuni. Caracterele alese pentru puţinul text – titlul, numele autorului şi precizarea «a novel» – sunt din familia celor groteşti. Adică liniile care formează literele sunt de dimensiune egală şi nu au codiţe. S-a dorit simplitatea. Atenţia nu trebuie tulburată.

Blocul de text format din cele trei rânduri e ingenios plasat, părând a fi gata să apese pe trăgaci. Cel mai aproape de această piesă declanşatoare se află titlul, a cărui culoare, o nuanţă de fucsia, este intensă, denotând energie, încordare, violenţă chiar. Cuvântul Villain adaugă o interpretare şi prin înţelesul său: personaj negativ. Acesta pare a folosi el însuşi revolverul.

Continuând în sus, imaginar, blocul de text amintit, rezultă o bandă care se întretaie cu arma. Apare un X, semn încărcat de o simbolistică bogată. A pune cruce cuiva este o expresie care apare imediat în contextul de faţă. Ca pas următor, semnul ar reprezenta finalizarea acţiunii. Ducerea ei la capăt. Sfârşitul.

O semnificaţie ascunsă în osatura copertei.

Dintre celelalte imagini, cea pentru Mr. Peanut are o reală forţă mesmerizatoare. Ţeasta de leduri sau de lămpi cu neon stă neclintită, cu privirea aţintită spre tine, de parcă ar fi zăbovit în aşteptare o veşnicie, cu unele dintre punctele sale mai întunecate, mai uzate decât altele, istovite de muşcătura timpului.

Nu-i de trecut cu vederea maniera remarcabilă prin care Peter Mendelsund, designerul, s-a folosit de cuvântul din titlu în închegarea copertei, redând două dintre însuşirile arahidelor (peanut, în engleză): culoarea – cafeniul deschis –, şi senzaţia de mulţime, de obiecte mărunte şi identice.

Neîndoielnic, atuul copertei romanului The Sherlockian este reprezentat de folosirea inedită a unuia dintre binecunoscutele accesorii ale detectivului din Baker Street – anume pipa. Trecerea acestui icon, laolaltă cu toată încărcătura simbolică pe care o însumează, într-un semn de întrebare este o soluţie deosebită, care îi aparţine designerului Will Staehle. În context, punctul ca o pată de sânge este o completare firească.

Pentru The Vanishing of Katharina Linden, designerul Roberto de Vicq de Cumptich a realizat o copertă mai încărcată, în alt spirit decât cele deja comentate. De această dată, ilustraţia este concepută în jurul unei pisici, făptura cu aură de mister. Silueta felinei negre – cum altfel? – conţine şi numele autoarei, şi titlul cărţii, de parcă ea însăşi ar fi deopotrivă cheia romanului, dar şi cea care îi dă naştere, îl scrie şi rescrie, căci, să nu uităm, are nouă vieţi. Iar în mustăţile bine vizibile nu văd altceva decât dovada şireteniei sale.

În ceea ce priveşte coperta de la City of Dragons, situată atât de aproape de întâiul loc, ea nu m-a convis. Designerul David Baldeosingh Rotstein prelucrează modest două fotografii, alăturându-le într-o compoziţie lipsită de impact. Nu fadă, dar cu prea puţină originalitate.

După această scurtă survolare a unui teritoriu străin, e de observat unde se situează editorii noştri, copertele de la noi.
Există creativitate? Câtă? Are ea vreun impact? Este căutată de edituri? Îi influenţează pe cititori?
Mai mult, în ce măsură designul cărţilor româneşti este relevant pentru genul pe care îl ilustrează (policier, thriller, roman de spionaj, în cazul nostru)?

Să încercăm să vedem care sunt împlinirile. Poate reuşim să facem chiar un top. Aştept, aşadar, propunerile voastre pentru cele mai reuşite coperte din 2010.

Read Full Post »