Biblioteca lui Andrea Camilleri

Într-un număr de-acum câteva zile (sâmbătă, 23 aprilie), cotidianul ‹La repubblica› a publicat o anchetă despre bibliotecile autorilor. Articolul introductiv, semnat de Gabriele Romagnoli, punctează: «Să te întrebi cum arată biblioteca unui scriitor este similar cu a-ţi imagina ce mănâncă un bucătar sau ce simte un regizor când merge la cinema.» Iată incitată curiozitatea faţă de aceste spaţii singulare. Raffaella De Santis a chestionat câteva nume celebre, printre care Umberto Eco şi Jonathan Franzen, asupra subiectului, ocazia fiindu-i oferită de prezenţa lor la un festival organizat în capitala Italiei – Libri come.

Andrea Camilleri răspunde:

Am două apartamente şi două biblioteci, dar unele cărţi le doresc mai aproape decât altele, aşa că le-am adunat în biroul meu. Sunt foarte multe. Totuşi, printre acestea există unele pe care le doresc şi mai aproape, şi le-am strâns într-un singur raft: sunt romanele şi povestirile lui Gogol, Tristram Shandy al lui Lawrence Sterne, teatrul şi povestirile lui Pirandello, tot ce a scris Sciascia, la fel Savinio, Ulise de Joyce şi Horcynus Orca de Stefano D’Arrigo. Le răsfoiesc adesea, din nevoie şi mai cu seamă din plăcere.

Pe Leonardo Sciascia, bunăoară, îl consider un electrician mecanic auto. Când îmi simt bateriile descărcate, deschid la întâmplare o carte de-a lui şi îmi refac energia. În bibliotecă se găsesc instrumentele de lucru ale unui scriitor. Este, într-un fel, asemănătoare cutiei cu scule a unui instalator. Din acest motiv, de cărţi te desparţi întotdeuna cu greutate. De la Sciascia am învăţat cum să fac: atunci când sunt prea multe, trebuie să le trimiţi la bibliotecile locale sau închisorilor.

Romanele lui Andrea Camilleri, din seria avându-l ca protagonist pe comisarul Salvo Montalbano, apar la editura Nemira, în colecţia Suspans. Versiunile româneşti îi aparţin lui Emanuel Botezatu.
Forma apei (La forma dell’acqua, 1994), 2010;
Câinele de teracotă (Il cane di terracotta, 1996), 2010;
Hoţul de merinde (Il ladro di merendine, 1996), 2009;
Sunetul viorii (La voce del violino, 1997), 2009;
Excursie la Tindari (La gita a Tindari, 2000), 2010.

Leonardo Sciascia, autor drag lui Camilleri, are mai multe traduceri la noi, însă niciuna dintre ele disponibilă. Ultima datează din 1995, penultima din 1980. Păcat.
Când se arată cucuveaua (Il giorno della civetta, 1961), Editura pentu literatură universală, 1963, traducere şi cuvânt înainte de Despina Moldoveanu;
Codicele egipţian (Il consiglio d’Egitto, 1963), Editura pentru literatură universală, colecţia Meridiane, 1966, traducere şi prefaţă de Ştefan Augustin Doinaş;
Fiecăruia ce i se cuvine (A ciascuno il suo, 1966), Univers, colecţia Meridiane, 1970, traducere de Adriana Lăzărescu;
Marea de culoarea vinului; Todo modo (Il mare colore del vino, 1973, culegere de povestiri; Todo modo, 1974), Univers, colecţia Globus, 1980, traducere de Anca Giurescu, prefaţă de Şerban Stati;
Cu orice risc (), Aius, 1995, traducere de George Popescu.

Smaranda Bratu Elian a publicat, în 2004, monografia Candide şi Leviatanul. Viaţa şi opera lui Leonardo Sciascia, la Editura Institutului Cultural Român.

Read Full Post »

Patricia Cornwell: Am deschis porţile spre medicina legală.

În ultimele zile ale lui martie şi la începutul acestei luni, scriitoarea Patricia Cornwell s-a aflat la Paris pentru a lansa traducerea franceză a celui de-al optsprezecelea roman având-o ca personaj principal pe medicul legist Kay Scarpetta – Port Mortuary (apărut anul trecut).

În întâi aprilie a participat la o sesiune de autografe într-una dintre librăriile Fnac pariziene. Iar cu două zile înainte a fost decorată cu Ordinul Artelor şi Literelor în grad de cavaler. Zile pline, din care nu au avut cum să lipsească întâlnirile cu jurnaliştii din presa scrisă, de la radio şi de la televiziune.

Fără să-i urmăresc în mod deosebit sejurul în capitala Franţei, am întâlnit totuşi două interviuri, în cotidianul ‹Le monde› (din 9 aprilie) şi în hebdomadarul ‹Paris Match› (7-13 aprilie). Două moduri distincte de abordare, caracteristice, de altfel, celor două publicaţii: sobrietate în ziar, o alunecare spre facil în revistă.

Am ales câteva fragmente.

În holul hotelului Plaza Athénée, însoţită de cele două gărzi de corp. Pagină din ‹Paris Match›, fotografie de Jacques Lange.

‹Le monde›: Prima dumneavoastră carte, Post mortem, a apărut în 1990. Cum aţi trăit aceşti douăzeci de ani de succes?

A început încet-încet. Mi-au fost refuzate trei manuscrise. Şi pe bună dreptate. Legistul Kay Scarpetta nu era decât un personaj secundar, iar eu chiar nu veneam cu nimic nou. Apoi am transformat-o în personaj principal. Totuşi, din Post mortem nu s-au tipărit decât 6.000 de exemplare. Şi am fost plătită cu 6.000 de dolari. Editorul n-a făcut nicio campanie de publicitate. Nici nu mi-a organizat vreun turneu. Nu mi se părea că romanul urma să schimbe ceva în literatura poliţistă.

‹Le monde›: Totuşi, personajul principal, nu detectiv, ci medic legist, e acum utilizat intens, îndeosebi în serialele TV.

La început mă mulţumeam să mă văd publicată, şi-mi ziceam că voi fi fericită dacă voi avea câţiva cititori. Iar Post mortem n-a ajuns pe lista de bestselleruri. S-a întâmplat de-abia la următoarea anchetă a lui Scarpetta. Însă odată cu ea, o eroină medic legist, am creat un nou gen. Am pornit pe un drum, iar alţii m-au urmat.
Toate acestea mă obligă să încerc să nu dau senzaţia că imit ceea ce se vede adesea la televiziune. Nu pot afirma că am fost copiată, dar cred că am deschis porţile spre medicina legală. Şi într-o manieră atrăgătoare. Fiindcă în general este considerată respingătoare.
Sincer, nu ştiam să scriu romane poliţiste. Citeam puţine, cu excepţia unor clasici precum Agatha Christie. Dar, la încheierea studiilor universitare, am ajuns să lucrez ca jurnalistă, urmărind anchetele poliţiei. De aici s-a ivit pofta de a scrie cărţi. Ancorate în prezent. În lumea din jur.

‹Le monde›: Se spune că vă este teamă, că încercaţi să trăiţi într-un mediu protejat. Aşa este?

Într-adevăr, mi-e frică de multe lucruri. Am văzut atâta şi atâta violenţă, atâtea şi atâtea crime. Ceea ce nu înseamnă cu nu am strop de curaj. Însă mi-e teamă. De pildă, când merg cu motocicleta. Ceea ce nu mă opreşte. Mai degrabă decât o persoană temătoare, sunt o persoană vigilentă. Fiindcă ştiu ce înseamnă violenţa, am văzut-o de aproape. Intuiesc ce s-ar putea întâmpla şi încerc să mă protejez.

‹Paris Match›: Rostul celor două gărzi de corp nu este acela de a vă linişti, ci de a vă face «mai puţin vulnerabilă». De ce?

În mod obişnuit, cineva are o asigurare de sănătate, însă eu am nevoie de o asigurare de protecţie împotriva neprevăzutului. Atunci când mă deplasez, itinerarul meu este cunoscut de sute de persoane. E suficient un dezaxat ca să işte o problemă. Iar prezenţa a doi tineri frumoşi şi puternici alături de mine nu are cum să dăuneze imaginii mele.

‹Paris Match›: Odată încheiată documentarea, scrieţi cu uşurinţă?

Mi s-a întâmplat: în 1995 am scris 220 de pagini din Cause of Death în zece zile. Dar nu se repetă. De fiecare dată când o iau de la zero mă cuprinde panica. Mai ales la Port Mortuary, când, pentru prima dată după zece ani, am reluat personajul Kay Scarpetta la persoana întâi. Fiindcă s-a schimbat considerabil în deceniul scurs, a trebuit să reînnod legătura cu ea. În asemenea momente, Staci, soţia mea, este nevoită să mă suporte. Mi-a dat telefon imediat ce-am încheiat ultima frază a cărţii. Am izbucnit în plâns, jurându-i că am dat-o-n bară. Mi-a răspuns: «M-aş mira, aşa spui de fiecare dată.»

‹Paris Match›: V-aţi dat seama repede că Staci era femeia vieţii dumneavoastră?

Da. Am mers la Harvard să mă informez despre neurologie şi mi-a fost imediat recomandată pr. Gruber, ca fiind cea mai preţuită. Vă asigur că nu eram în căutarea unei relaţii. S-a întâmplat de la sine. Astăzi, simt în sfârşit că am rădăcini într-un loc – un sens al responsabilităţilor, o stabilitate pe care nu o cunoşteam înainte.

Interviul din ‹Le monde› a fost realizat de Josyane Savigneau, ea însăşi autoare şi ziaristă cunoscută, iar pentru ‹Paris Match› discuţia a fost purtată de Marie‑France Chatrier.

Patricia Cornwell are câteva romane traduse. Editura Image a publicat primele cărţi din seria Kay Scarpetta:
Post mortem (Postmortem, 1990), 1998, traducere de ???;
Corp delict (Body of Evidence, 1991), 2000, traducere de Cristina Farcaş.
Ştafeta a fost preluată de Nemira, care a pornit de la a treisprezecea aventură a medicului legist:
Indiciu fatal (Trace, 2004), 2006, traducere de Alexandra Popescu;
Raţiuni criminale (Predator, 2005), 2007, traducere de Gabriel Stoian;
Cartea morţilor (Book of the Dead, 2007), 2009, traducere de Ines Hristea.

Foarte puţine reacţii disponibile online. Neobositul George Arion a recenzat două apariţii în Scena crimei, rubrica pe care o deţine din 2006 în cotidianul ‹Jurnalul naţional›.
Seria Scarpetta – Indiciu fatal, 25 iunie 2006;
Traume în urma războiului, 12 aprilie 2009.

Read Full Post »