Fred Vargas: Adamsberg se mistuie ca pala de vânt.

Pentru numărul său estival, din iulie-august, revista ‹Marie France› îi aşază pe copertă pe (Fred) Vargas, (Guillaume) Musso şi (Tatiana) De Rosnay, trei nume cunoscute şi nouă, precizând: Autorii verii se destăinuie.

Grupajul se deschide cu autoarea de policieruri, căreia tocmai i-a apărut un nou roman în care anchetează comisarul Jean-Baptiste Adamsberg – L’armée furieuse. Întrebările sunt puse de directoarea redacţiei, Sylvie Metzelard, iar rezultatul este un dialog plăcut, captivant pe alocuri.

Bunăoară, acolo unde Fred Vargas afirmă: «Nu sunt înzestrată pentru a descrie ucigaşi şi a înţelege de ce omoară. Sunt foarte sensibilă, deloc violentă şi mi-este greu să găsesc pe cineva destul de smintit ca să fie asasin.»

Sau, referindu-se la felul ei de a scrie: «Uite, e ca atunci când pui în făină gălbenuşuri de ouă şi amesteci, iar făina atrage gălbenuşul şi, uşor-uşor, aluatul se întăreşte. Tot aşa cuvintele atrag idei. Scrii o frază şi în ea zace o idee.»

Pagină din revistă; fotografie de Alexandre Isard.

Notaţi undeva idei pe care le-aţi putea folosi mai apoi?

Nu, niciodată. Am hotărât să urmez legea lui Darwin a selecţiei naturale a… ideilor. Dacă este o idee bună, atunci va supravieţui dacă nu, înseamnă că nu prezenta interes. Mă frământ, caut, dar nu notez.

Aveţi sentimente faţă de personaje?

Cu siguranţă. Am fost întrebată recent dacă nu am chef să le schimb şi am răspuns: Sună de parcă ţi-ai privi carnetul de adrese şi ai exclama: Olala, pe prietenii ăştia îi am de cincisprezece ani. Ajunge! Ia să-i schimb cu alţii noi. Nu-i atât de simplu. Ţin mult la personajele mele.

Comisarul Adamsberg rămâne tot preferatul?

Da, însă concurat serios de masivul şi blândul Veyrenc*. Adamsberg e contemplativ, latură pe care i-o invidiez. Mi-ar plăcea să fiu şi eu atât de puţin anxioasă ca el. Aşadar e de preferat să-i fii prietenă decât amantă, fiindcă se mistuie ca pala de vânt.

De altfel, Camille, iubita lui, nu apare în acest roman. Pare să nu vă prea împăcaţi cu ea.

Aşa este. Şi asta pentru că nu-l prea văd pe Adamsberg formând un cuplu stabil. Ca să-l pot manipula, trebuie să fie liber. Eroii romanelor poliţiste, eroii în general, nu sunt niciodată legaţi de ceva. Dintotdeauna este vorba de a cutreiera. Cavalerii Evului Mediu străbat codrii, Ulise străbate mările… Nu sunt tipi care ajung seara acasă şi strigă: Iubito, am uitat să cumpăr pâine, mă întorc. Un erou înseamnă mişcare. Căutare. Nu se potriveşte cu o poveste liniştită de dragoste.

* Intră în scenă începând cu 2006, în romanul Dans les bois éternels.

Bibliografie românească Fred Vargas.

Read Full Post »

Fred Vargas

Pleacă repede şi întoarce-te târziu (Pars vite et reviens tard, 2001), Humanitas (colecţia Thriller & Mystery), 2008, traducere de Ileana Cantuniari Omul cu cercurile albastre (L’homme aux cercles bleus, 1991), Trei (colecţia Fiction Collection), 2011, traducere de Ileana Cantuniari

Omul cu cercurile albastre deschide seria cu comisarul Jean-Baptiste Adamsberg, iar Pleacă repede şi întoarce-te târziu este cel de-al patrulea roman. Înaintea acestuia din urmă se situează un album de bandă desenată, un roman «grafic» – Les quatre fleuves (2000), artistul fiind Edmond Baudoin.

Fred Vargas se dezvăluie, blogul Editurii Trei, 8 iunie 2011.
Două răspunsuri dintr-un interviu acordat pentru numărul Spécial polar al revistei ‹Lire› din această vară (iunie). Am comentat şi eu pe marginea unui detaliu.
Suntem noi (Nous y sommes): text scris pentru a susţine gruparea Europe Ecologie la alegerile europene din 2009, publicat în 7 noiembrie 2008 pe blogul acesteia. Versiunea românească apare pe situl Centrului de Resurse şi de Educaţie Ecologică înfiinţat de Institutul Francez din Timişoara.

Au scris:
Caroline de Salaberry, O nouă Agatha Christie? (traducerea articolului: Alexandru Matei), ‹Observator cultural›, nr. 157, 25 februarie 2003 [despre culegerea de nuvele Coule la Seine (2002), dar nu numai];
Daniel Nicolescu, Regina rompolurilor, ‹Ziarul de duminică›, 15 septembrie 2006 [despre Sous les vents de Neptune (2004)];
George Arion, Moartea neagră, ‹Jurnalul naţional›, 25 ianuarie 2009 [despre Pleacă repede şi întoarce-te târziu];
Alice Teodorescu, Noli tangere circulos meos, Bookblog, 25 iulie 2011 [despre Omul cu cercurile albastre];
George Arion, Omul cu cercurile albastre, ‹Jurnalul naţional›, 7 august 2011;

Read Full Post »

Două fragmente cu domnul Lecoq

– Când spun totul înţeleg tot ceea ce are legătură cu acest episod dramatic care acolo, la văduva Chupin, s-a terminat cu vărsare de sânge. Acest maidan acoperit cu zăpadă seamănă cu o imensă pagină albă în care oamenii pe care îi căutăm şi-au înscris nu numai mişcările şi faptele, ci chiar mai mult, gândurile ascunse, speranţele şi temerile care îi însufleţeau. Ce-ţi spun, tăicuţule, aceste amprente efemere? Nimic. Pentru mine ele sunt la fel de vii ca şi cei care le-au lăsat, ele vibrează, vorbesc, acuză!… Iată deci, urmă Lecoq, scena pe care am citit-o. În timp ce ucigaşul se afla la Pulberărie, împreună cu cele două femei, tovarăşul său, am să-l numesc complice, vine să-l aştepte aici. Acesta e un om mai în vârstă, înalt – are pe puţin un metru optzeci –, pe cap cu o şapcă dintr-un material moale, îmbrăcat cu un palton maro dintr-un postav buclat, căsătorit probabil, căci poartă o verighetă la degetul mic al mâinii drepte…

– Ajunge, spuse pe un ton reţinut, eşti prea indulgent, taică. De fapt, ce am făcut atât de grozav? Ţi-am spus că bărbatul era mai în vârstă… asta n-a fost dificil, după ce i-am examinat pasul greu şi molatic. Ţi-am precizat înălţimea – o simplă joacă!… Când am observat că s-a rezemat de blocul de piatră care se află acolo în stânga, l-am măsurat. Are un metru şaizeci şi şapte, deci omul care a putut să-şi sprijine cotul are cel puţin un metru optzeci. Amprenta mâinii lui mi-a dovedit că nu mă înşel. Văzând că zăpada de pe bârnă a fost înlăturată, m-am întrebat cu ce; m-am gândit că poate cu o şapcă, şi o urmă lăsată de cozoroc mi-a dovedit că nu greşeam. În sfârşit, ştiu ce culoare are paltonul şi din ce stofă este făcut deoarece am găsit mici smocuri de lână maro care s-au agăţat în aşchiile bârnei atunci când a şters lemnul umed, şi vor figura printre cele mai convingătoare dovezi. Ce înseamnă toate astea? Nimic. Deţinem abia primele elemente ale afacerii. Am prins firul, trebuie să mergem până la capătul lui… Înainte deci!

Émile Gaboriau, Domnul Lecoq, traducere de Rodica Chiriacescu, Editura Univers, 1986, colecţia Enigma.

Monsieur Lecoq a fost serializat în cotidianul ‹Le petit journal› începând cu 27 mai 1868.
Prima aventură a ilustrului Sherlock Holmes datează din 1887.

Read Full Post »