După vacanţa de sfârşit de an, o activitate blogheristică mai redusă. E drept, şi în decembrie am contabilizat un număr restrâns de însemnări. Dar să vedem ce s-a adunat în listele mele în acest ianuarie.
Surprinzător, începem prin a ne întoarce în vara trecută, când Igor s-a pus să citească trilogia Millennium.
Greșeală mare! N-am ieșit vreo săptămână din casă, mi-am dat banii de țigări pe cărți și am consumat tonnerul industrial de la imprimanta de la serviciu pentru a-mi urmări personajul favorit. Mă îndrăgostisem de Lisbeth.
Şi ne povesteşte mai departe cu alerteţe despre cum a trecut de la romane la filmele suedeze, ca să ajungă acum la versiunea lui David Fincher. Despre care zice că «pune accent exact pe punctele importante și le ilustrează fără menajamente». Am văzut şi eu filmul, e excelent, m-a câştigat de la generic, iar decorul e minunat (alura gothică a apartamentului ignobilului tutore, arhitectura epurată, priveliştile înnegurate de zăpadă).
Maria a văzut întâi filmul, abia apoi s-a apucat de carte, dar tot a avut emoţii. Înainte de a o situa «printre cele mai plăcute romane poliţiste citite de mine, vorba că o să te trezeşti în miezul nopţii ca să mai citeşti este adevărată», are câteva păreri demne de atenţie, dintre care o aleg spre ilustrare pe aceasta (diacriticele sunt de la mine):
…simplitatea, modul direct în care faptele sunt prezentate, aproape jurnalistic, naraţiunea fiind la pers. a III-a, realizează o imagine mai amplă decât ar fi fost la pers. I, făcându-mă să citesc în continuu, să parcurg două sute de pagini în câteva ore relativ uşor, entuziasmată până la final.
O săptămână mai apoi, Maria se opreşte la Agatha Christie, trecând în revistă succint o aventură a lui Poirot, Tragedie în trei acte. Concluzia: «Este o carte simplă.»
În cazurile de mai înainte, nu pot să nu observ că textele par a fi scrise pe fugă, lipsesc sau prisosesc litere, chiar cuvinte. O simplă relectură ar fi îndeajuns. Nu mai mult, fiindcă mă tem că le-ar face să piardă din spontaneitate, din naturaleţe, acesta fiind atuul lor.
Mircea Pricăjan ridică puţin cortina, dezvăluindu-ne cum s-a înfiripat o discuţie cu Dan Simmons şi cum s-a ajuns la interviul din numărul pe decembrie al revistei ‹Suspans›. Un moment fast, tocmai încheiase traducerea romanului Drood, de aşteptat la Nemira.
Am parcurs cu multă plăcere răspunsurile scriitorului american, interviul este unul exemplar, printre cele mai bune din revistă. Chestiunile generale, de panoramare, se împletesc armonios, înspre desfătarea cititorilor, cu subiecte mai puţin atinse. Un fragment incitant:
Înainte de orice – Wilkie reprezenta culmea naratorului nesigur, iar eu ador naratorii nesiguri şi mi-a făcut plăcere să-i folosesc în multe romane. Îi oferă cititorului o provocare suplimentară să intuiască ce anume este real din povestea naratorului, ce este ficţiune, ce este imaginat şi ce este o minciună sfruntată. Adevăratul Wilkie Collins avea multiplele avantaje ale naratorului nesigur:
a) fusese un nedezminţit dependent de droguri în deceniile cât l-a cunoscut pe Charles Dickens, Wilkie bând suficient laudanum (opiu şi alcool) pe zi cât să ucidă douăzeci de oameni vânjoşi,
b) fusese un mincinos de zile mari în viaţa reală, trăind cu o femeie în vreme ce avea o altă «soţie» secretă şi copii pe aceeaşi stradă, mai jos,
şi c) cel mai important, Wilkie Collins – ca scriitor – «era un Salieri pe lângă Mozart», adică un scriitor popular la vremea aceea (Piatra Lunii, romanul său foileton, se vindea mai bine decât Casa Umbrelor a lui Dickens, care apărea simultan într-o altă revistă) care ştia, precum Salieri însuşi, că el (Salieri/Wilkie Collins) era un scrib de cursă scurtă, în vreme ce prietenul său (Mozart/Dickens) era un geniu a cărui operă şi reputaţie aveau să dăinuiască secole la rând.
Un detaliu: deşi din nota introductivă reiese că Dan Simmons este cunoscut la noi «exclusiv prin intermediul romanelor sale space opera unice», el are totuşi şi un roman poliţist în româneşte, Supravieţuitorul din Buffalo (Hard as Nails, 2003), tradus de Mihai-Dan Pavelescu pentru Editura Lucman, la care a apărut în 2006. Este ultimul titlu dintr-o serie de trei avându-l ca protagonist pe Joe Kurtz.
Alt detaliu: naratorul nesigur, termen prezent în chiar fragmentul de mai înainte, traduce o sintagmă a lui Wayne C. Booth, unreliable narrator. Dar există un echivalent deja fixat în teoria literară de la noi, anume naratorul necreditabil. Este vorba de cineva căruia nu poţi să-i acorzi credit, nu-i poţi da crezare. După cum explică şi Simmons, în situaţia respectivă cititorul trebuie să discearnă între «ce este ficţiune, ce este imaginat şi ce este o minciună sfruntată».
Ca un fel de concluzie după aceste mărunte observaţii, nu ascund că am fost surprins să văd că niciunul dintre cei care s-au oprit la pagina cu interviul n-a remarcat detaliile semnalate.
Revenind la Drood, despre masivul op al lui Dan Simmons există deja opinii. Pe blogul său, tânărul scriitor A.R. Deleanu ne introduce cu iscusinţă în atmosfera romanescă, înlătură pe alocuri ceaţa, astfel încât se ivesc meandrele naraţiunii şi te trezeşti deodată ireversibil atras de vortexul victorian. Însemnarea este relativ recentă, dacă poate fi numit aşa octombrie trecut. Dar Flaviu Dobrescu a scris încă din noiembrie 2009, în ‹Nautilus›. Textul său este mai bogat în detalii, dar şi mai rezervat.
P o l i c i e r 