Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Februarie 2014

Hansjörg Martin

Hansjorg Martin - Curiozitate periculoasa

Curiozitate periculoasă
(Gefährliche Neugier, 1965), Univers (colecţia Enigma), 1974, traducere de Const. Ianculescu

Au scris:
Şerban Tomşa, Curiozitate periculoasă, 20 ianuarie 2014.

Anunțuri

Read Full Post »

Început de an cu scriitori

S-a scris încă din primele zile ale acestui 2014, din întâi ianuarie chiar, aşadar am avut un început de an aflat sub fericite auspicii. Semnele de bun augur s-au adeverit şi textele s-au adunat într-o listă deloc modestă, încurajatoare prin interesul dovedit faţă de policier şi compania. Articolele sunt majoritatea păreri despre cărţile citite, dar s-au strecurat şi câteva interviuri şi însemnări cu caracter mai personal.

Scriitorul Şerban Tomşa a întâmpinat noul an în postura de pasionat cititor de policieruri. Aşa se consideră el însuşi şi nu este pentru prima dată când vine cu notaţii pe marginea volumelor parcurse. Acum a recitit din titlurile de demult ale colecţiei Enigma şi ne împărtăşeşte impresiile. Dintre rânduri se ivesc formulări tranşante, dar cu adieri de nostalgie şi de blândă ironie.

Jan Mårtenson, cu a sa Natură moartă pentru flaşnetă mecanică, îmi confirmă ideea că romanele poliţiste nordice sunt în primul rând opere de artă, intriga specifică fiind un ingredient necesar, dar nu cel mai important.

Cărţile poliţiste ceheşti au însă ceva molcom şi domestic, amintind de scrierile lui Simenon, fără să aibă uimitoarea coerenţă a acelora.

În ansamblu, Curiozitate periculoasă [de Hansjörg Martin] este o naraţiune poliţistă excelentă, aproape de nivelul celor scrise de Raymond Chandler şi Ross MacDonald, cu toate că l-am ghicit pe ucigaş încă de la pag. 57, adică după 25% din text.

Observ că un anumit anexionism al culturii înalte continuă să fie vehiculat. Este vorba de ideea potrivit căreia scrierile de vârf ale genurilor populare (policier, science-fiction, western ş.a.m.d.) aparţin de fapt literaturii (eventual, cu literă mare). La Şerban Tomşa («romanele poliţiste nordice sunt în primul rând opere de artă, intriga specifică fiind un ingredient necesar, dar nu cel mai important») varianta este una atenuată: după ce elementul viabil a fost extras, genul nu mai este destinat cu totul pubelei literaturii, nu mai este negat în întregime, cum se întâmplă de obicei. Dar subtextul este acelaşi, romanele poliţiste n-ar fi «opere de artă». Se simte aici o contradicţie, de vreme ce puţine procente din producţia literaturii înseşi pot fi numite «opere de artă». Problema poate fi identificată într-o aşa-zisă diferenţă de miză dintre literatura adevărată şi cea de consum.

Mă opresc aici, nu ţin să divaghez, şi mă întorc la punctul de plecare: ideea anexionistă circulă. N-aş fi stăruit acum asupra ei, probabil că aş fi trecut-o cu vederea, dar am întâlnit-o recent şi la Michael Haulică, scriitor la rându-i, dar şi coordonator al colecţiei de science-fiction şi fantasy de la Editura Paladin. Adică cineva de la care te-ai aştepta să apere ceea ce editează – literatură de consum.

Marea surpriză au constituit-o însă pasajele – destul de numeroase – în care Annika Bengzton apare ca personaj de roman (nu de roman polițist), cu problemele unei femei în plin divorț, cu doi copii după ea, cu un sac de necazuri în spinare, cu prietenii pe care a știut (sau nu) să le cultive, cu percepții ale vieții din punctele de vedere al ziaristei, mamei și soției (înșelate, părăsite), un personaj care mi-a devenit și mai apropiat la lectură, după ce-mi plăcuse sub înfățișarea lui Malin Crépin.

Evident, nu despre faptul că romanul poliţist nu-i chiar roman (e mai mult… poliţist) scrie Michael Haulică, însemnarea lui este despre gustul neplăcut pe care ţi-l lasă lectura unui roman suedez tradus din engleză. Autoarea este Liza Marklund. Aşa ceva nu-i o raritate la noi şi Trei nu-i singura editură cu asemenea practici. Îmi vine în minte RAO, la care Jo Nesbø, un norvegian, de această dată, este tradus tot din engleză. Seria lui cu detectivul Harry Hole a început cu al treilea titlu. De ce oare? te întrebi ca simplu cititor. O fi existând vreun motiv, îţi spui, cu gândul la situaţii învăluite în mister. Ei bine, răspunsul uimeşte prin banalitate: aşa apăruse seria în engleză, de la a treia carte. Nu ştiu de ce ne mirăm, doar e vorba de romane… poliţiste.

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat asta: