Michael Haulică, într-un interviu din ‹Gazeta SF›:
A, da. De la o vreme îmi place să citesc cărți polițiste suedeze. Îmi mai umplu timpul în care nu sînt în Suedia, îmi mai amintesc de Suedia și mă mai enervez cînd nu sînt traduse din suedeză, ci din engleză (adică ni se oferă ce-a înțeles traducătorul român din ce-a înțeles traducătorul englez) – în consecință, mi-am adus vara asta două cărți în suedeză și sper ca, în următorii 20 de ani, să le pot citi. 🙂 Îmi place literatura asta a lor pentru că e populată cu oameni vii. Personajele lor chiar au vieți. Ca să nu mai spun că, vorba cuiva, poveștile lor se întîmplă într-o țară în care chiar ai vrea să trăiești. 🙂
Ei, asemenea vorbe îţi atrag atenţia că, cel puţin din când în când, mai trebuie să adaugi câte ceva aici pe blog. (Zis şi făcut!) Însă, câteva rubrici mai încolo, Alexandru Lamba, cel ce conduce gazeta, îţi temperează fără menajamente orice entuziasm, ba chiar te trimite direct în banca din fundul clasei, cu atenţionarea: «Vedeţi că noi ne ocupăm de chestii serioase, lăsaţi-ne, dom’le, cu ‹poliţistele›!» Ceea ce, ţinând seama că sefeul şi policierul sunt în aceeaşi barcă a (para)literaturii, seamănă cu evreii care-i urăsc pe negri.
Și tot un aspect pozitiv îl reprezintă și finalul, ancorat în real, dar care, prin mica scăpare pe care artizanul mărețului plan [aici lipseşte un verb] (plan despre care veți afla cam pe la sfârșit, când se va revela și țesătura motivațională din spatele bizareriei seriei de crime), lasă totuși o portiță deschisă spre fantastic, spre supranatural. Și asta salvează întregul roman de simpla categorie «polițist».
În final, rămâne întrebarea: Oare ce cărţi şi-a adus Michael Haulică din Suedia?
P o l i c i e r 