Pentru numărul său estival, din iulie-august, revista ‹Marie France› îi aşază pe copertă pe (Fred) Vargas, (Guillaume) Musso şi (Tatiana) De Rosnay, trei nume cunoscute şi nouă, precizând: Autorii verii se destăinuie.
Grupajul se deschide cu autoarea de policieruri, căreia tocmai i-a apărut un nou roman în care anchetează comisarul Jean-Baptiste Adamsberg – L’armée furieuse. Întrebările sunt puse de directoarea redacţiei, Sylvie Metzelard, iar rezultatul este un dialog plăcut, captivant pe alocuri.
Bunăoară, acolo unde Fred Vargas afirmă: «Nu sunt înzestrată pentru a descrie ucigaşi şi a înţelege de ce omoară. Sunt foarte sensibilă, deloc violentă şi mi-este greu să găsesc pe cineva destul de smintit ca să fie asasin.»
Sau, referindu-se la felul ei de a scrie: «Uite, e ca atunci când pui în făină gălbenuşuri de ouă şi amesteci, iar făina atrage gălbenuşul şi, uşor-uşor, aluatul se întăreşte. Tot aşa cuvintele atrag idei. Scrii o frază şi în ea zace o idee.»
 |
| Pagină din revistă; fotografie de Alexandre Isard. |
Notaţi undeva idei pe care le-aţi putea folosi mai apoi?
Nu, niciodată. Am hotărât să urmez legea lui Darwin a selecţiei naturale a… ideilor. Dacă este o idee bună, atunci va supravieţui dacă nu, înseamnă că nu prezenta interes. Mă frământ, caut, dar nu notez.
Aveţi sentimente faţă de personaje?
Cu siguranţă. Am fost întrebată recent dacă nu am chef să le schimb şi am răspuns: Sună de parcă ţi-ai privi carnetul de adrese şi ai exclama: Olala, pe prietenii ăştia îi am de cincisprezece ani. Ajunge! Ia să-i schimb cu alţii noi. Nu-i atât de simplu. Ţin mult la personajele mele.
Comisarul Adamsberg rămâne tot preferatul?
Da, însă concurat serios de masivul şi blândul Veyrenc*. Adamsberg e contemplativ, latură pe care i-o invidiez. Mi-ar plăcea să fiu şi eu atât de puţin anxioasă ca el. Aşadar e de preferat să-i fii prietenă decât amantă, fiindcă se mistuie ca pala de vânt.
De altfel, Camille, iubita lui, nu apare în acest roman. Pare să nu vă prea împăcaţi cu ea.
Aşa este. Şi asta pentru că nu-l prea văd pe Adamsberg formând un cuplu stabil. Ca să-l pot manipula, trebuie să fie liber. Eroii romanelor poliţiste, eroii în general, nu sunt niciodată legaţi de ceva. Dintotdeauna este vorba de a cutreiera. Cavalerii Evului Mediu străbat codrii, Ulise străbate mările… Nu sunt tipi care ajung seara acasă şi strigă: Iubito, am uitat să cumpăr pâine, mă întorc. Un erou înseamnă mişcare. Căutare. Nu se potriveşte cu o poveste liniştită de dragoste.
* Intră în scenă începând cu 2006, în romanul Dans les bois éternels.
P o l i c i e r 