În ziua în care îl întâlneşte pe Jo Nesbø la sediul editurii Gallimard, Sabrina Champenois, jurnalistă la ‹Libération›, înţelege dintr-o privire că bărbatul nu este în apele lui. Tras la faţă şi cu un flacon de medicamente la îndemână, scriitorul norvegian încearcă să facă faţă durerii. Şi-a întins un muşchi al gâtului pe când făcea căţărare, sportul lui preferat. Dar e pregătit să răspundă la întrebări.
Aflăm despre Oslo: «nu-i o tipă sexy, ca Parisul sau Sydney-ul, ci mai degrabă o fată timidă, nemachiată… dar totuşi frumoasă.»
Despre Oslo şi droguri: «turiştii descoperă piaţa drogurilor şi a sexului imediat ce ies din gară, în plin centru al oraşului, la doi paşi de Banca Naţională.»
Despre relaţia dintre părinţi şi copii (e însoţit de fiica lui de 13 ani): «Când am ajuns la rândul meu tată, am descoperit aspectele pozitive, îndeosebi acel sentiment de dragoste într-atât de puternic, încât poate fi neliniştitor. Dar am redescoperit şi teama inexprimabilă care mă cuprindea în copilărie la gândul morţii părinţilor sau fraţilor mei sau la gândul că mă pierd în pădure.»
La un moment dat, o ironizează pe jurnalistă atunci când aceasta îi aseamănă romanul Fantôme cu filmul lui David Cronenberg Lorzii crimei (Eastern Promises, 2007): «Aţi văzut filmul? întreabă ea. Da. Norvegia s-a deschis către lume în urmă cu douăzeci de ani.»
 |
| O pagină din săptămânalul ‹Le Point›, 23 mai. În Franţa tocmai i-a apărut Fantôme (Gjenferd, 2011), a noua dintre tribulaţiile lui Harry Hole. |
Sunteţi un autor care se documentează mult. Aţi încercat şi drogurile?
S-a întâmplat dinainte. Am făcut parte dintr-o trupă de muzică şi am făcut tot ceea ce faci când eşti într-o trupă. Apoi, să zicem că pentru a mă documenta, am mers puţin mai departe decât era nevoie. Să vorbeşti cu poliţia sau cu toxicomanii te ajută. Dar, ca să simţi cu adevărat ce înseamnă să cumperi droguri în toiul nopţii în Oslo, trebuie să mergi tu însuţi.
Fără teama de a ajunge dependent?
Da. Cred că ştiu de ce fac un anumit lucru şi sunt foarte atent la vocea care-mi spune de ce procedez aşa, fără să am nicio clipă impresia că este vorba de o glumă. Am un prieten, muzician, care mi-a povestit că a ajuns dependent din cauza unei dureri de dinţi. Se simţea foarte rău, nu găsea niciun dentist – era într-o duminică –, iar o cunoştinţă i-a oferit heroină ca să se liniştească. În trei săptămâni era dependent. Nu l-am crezut, e incredibil, nu-i aşa? Să ajungi un drogat de la o durere de dinţi… Mi-a răspuns: «Asta-mi spune creierul.»
Mai mult, cred că un scriitor trebuie să fie puţin actor, iar dacă scrii despre un psihopat, să zicem, atunci trebuie să cauţi psihopatul din tine. Ei, aş vrea să pot vorbi de «sacrificiul pentru artă», dar, ca să fiu sincer, adevărul este că îmi place să mă aventurez în aceste teritorii, să experimentez senzaţii.Cum decurge partida de skanderbeg dintre «Jo cel lacom» şi «Jo cel cumpătat», la care vă referiţi într-o notă autobiografică? Ţinând seama de banii pe care vi-i aduce succesul, e posibil să cădeţi pradă vinovăţiei?
O, partida continuă. Vinovăţia de care vorbiţi cred că îşi are originea în educaţia scandinavă, cu egalitarismul ei, căruia unii îi reproşează faptul că duce la un efect de înfrânare: să ajungi prea bogat, să câştigi mulţi bani nu este văzut cu ochi buni. Ruşinea este un sentiment tipic scandinav. După părerea mea: un exces de ruşine nu ajută, dar, pe de altă parte, o societate lipsită de ruşine ar fi de nesuportat. Orice societate are nevoie de o anumită proporţie de ruşine.
Oslo n’est pas une bombe mais une belle fille timide, ‹Libération›, suplimentul ‹Livres›, 25 aprilie 2013.
P o l i c i e r 