La zi… continuare

Ce-am mai întâlnit interesant la începutul acestei luni? În primul rând, am răsfoit un număr neobişnuit din ‹Corriere della sera›, cel de duminica trecută, 6 iunie. Este deosebit prin faptul că rareori am întâlnit o asemenea densitate de referinţe la policier.
Să vedem.

Pagina 33. Aventura începe imediat în partea de sus, unde te întâmpină o declaraţie curioasă, suficient de mare ca să-ţi sară în ochi: «Imaginaţi-vă surpriza mea după ce-am fost invitată să vorbesc despre dolce vita. Fiindcă numele meu este Kathy Reichs şi mă ocup de cadavre.»

Într-adevăr, este o reputată specialistă în antropologie legală, dar şi autoarea unei serii de romane poliţiste având-o ca protagonistă pe Temperance Brennan, evident, cu aceeaşi profesiune. Serialul Bones (Cititorii de oase, difuzat la un moment dat de Pro Cinema) este inspirat din viaţa lui Reichs.

Cotidianul italian îi publică în pagina respectivă o amplă mărturisire, intitulată C’è un femore nascosto nel retro della pizzeria (Un femur e ascuns în spatele pizzeriei)şi destinată a fi prezentată în cadrul Festivalului de Literatură de la Roma, printre invitaţii căruia se numără.
Voi traduce câteva fragmente în zilele următoare, aşa că nu insist aici asupra textului.

Pagina 34. ‹Corriere della sera› a trimis în mod special un jurnalist la Stockhom pentru a asista la lansarea mondială a romanului Postcard Killers, scris la patru mâini de James Patterson şi Liza Marklund. Iar articolul lui Stefano Montefiori te prinde la fel de bine ca una dintre cărţile celor doi. Trasând parcursul naşterii acesteia, el nu se sfiieşte să apeleze la ironie sau să amintească motivele deloc literare ale colaborării. Cică lui Patterson i s-a părut că vinde prea puţine cărţi în ţările nordice. Deşi afirmă că voia doar să plaseze acţiunea în Europa, de aceea a dorit ca Liza să-l ajute. La care ea răspunde: «Când m-a sunat agentul meu să-mi propună să lucrez cu James, mă aflam la Marbella, cu soţul meu, convinsă că-mi voi petrece următoarele luni învăţând spaniola. Nu mi-a trebui mai mult de o jumătate de secundă ca să răspund imediat da.»

O altă declaraţie, de bun simţ, de această dată, a celui poreclit ‹scriitor de aeroport› (într-o aducere a zi a sintagmei ‹scriitor de gară›): «Criticii îmi desfiinţează cărţile, dar motivele lor sunt greşite. Eu ştiu deja că nu sunt Dostoievski, nu acesta este ambiţia mea. Vreau să istorisesc întâmplări menite să-i captiveze pe oameni, să-i îndemne să citească, doar atât.»

Pentru James Patterson, a scrie în colaborare este o practică obişnuită, multe dintre cărţile lui având co-autori. Însă acestora li se acordă rareori onoarea de a-şi vedea numele tipărit pe copertă în condiţii apropiate de ale sale. De egalitate nici nu poate fi vorba. Este o practică extinsă şi la versiunile străine. A se vedea ediţiile româneşti de la Lider şi RAO.
Ei bine, Liza Marklund este o excepţie, după cum se observă mai jos. Ba mai mult, la ediţia suedeză figurează ea prima.

Postcard Killers Pirateförlaget	The Postcard Killers Little, Brown and Company	Cartoline di morte Longanesi

Versiunea italiană, Cartoline di morte, urmează să apară săptămâna viitoare, în data de 17, iar originalul englezesc, The Postcard Killers, este programat pentru 16 august.

Pagina 36 este dedicată clasamentelor, orânduite în cinci categorii: top 10, scriitori italieni, scriitori străini, studii şi varia. Mă opresc la prima, deschisă de Andrea Camilleri cu La caccia al tesoro (Sellerio), noua anchetă a comisarului Montalbano. Scriitorul ocupă şi locul al şaptelea, cu Il nipote del Negus (la aceeaşi editură Sellerio), un roman istoric apărut la sfârşitul lui martie. Pe locul secund, fără a avea de-a face cu policierul, dar nelipsit de suspans, Il palazzo della mezzanotte, romanul lui Carlos Ruiz Zafón. Îi urmează un alt reprezentant al genului nostru, Glenn Cooper, cu Il libro delle anime (Nord; Book of Souls, 2010), continuarea Bibliotecii morţilor (Humanitas, 2009; Library of the Death, 2009). Vine apoi Gianrico Carofiglio. Non esiste saggezza (Rizzoli), o culegere de povestiri, este mai apropiată ca temă de Trecutul e un pământ străin (Il passato è una terra straniera, 2008), romanul tradus la noi (Leda, 2009), decât de seria care i-a adus celebritatea, cea avându-l ca protagonist pe avocatul Guido Guerrieri. A patra aventură a acestuia, Le perfezioni provvisorie (Sellerio), apare şi ea în clasament, dar pe locul al optulea la scriitori italieni. Topul 10 se încheie cu Io sono Dio (B.C. Dalai, 2009), romanul lui Giorgio Faletti.

În concluzie, o prezenţă puternică a romanului poliţist. Desigur, Stieg Larsson, Scott Turow, Camilla Läckberg, Dan Brown, Anne Holt apar şi ei în lista străinilor, dar se pare că italienii au, cel puţin în acest moment, trecere la ei acasă. O situaţie excelentă.

Câteva mini-recenzii întregesc pagina. Giorgio De Rienzo îi acordă cinci puncte din zece cărţii de memorii a lui Carlo Fruttero, Mutandine di chiffon (Mondadori). «Sunt descrise frumoase ambianţe torineze, franceze, întâmplări uneori picante, dar greu de desluşit într-o mixtură memorialistică puţin convingătoare pentru cititor», afirmă comentatorul. Printre paginile vibrante se numără şi cele în care este evocat Franco Lucentini, prietenul şi colaboratorul lui Fruttero.

Antonio Debenedetti scrie despre un Simenon, Maigret e il caso Nahour (Adelphi; Maigret et l’affaire Nahour, 1966; Maigret şi cazul Nahour, Polirom, 2010). Citez o opinie: «Demne de o mare comedie umană a romanului poliţist sunt personajele secundare ale cazului Nahour. Bărbaţi şi femei desprinşi din realitate, care lasă în pagină umbra unui destin, şi nu inconsistente apariţii în slujba unei trame romaneşti.»

Pagina 62. Numele lui Carlo Fruttero apare iarăşi, de această dată în secţiunea destinată programului TV. Este recomandată emisiunea Che tempo che fa, care îşi încheie al şaptelea sezon cu o vizită la scriitor acasă. Prezentatorul Fabio Fazio l-a invitat să participe la discuţie şi pe Pietro Citati. Înregistrarea acestei ediţii, intitulate La frittura di Fruttero, poate fi vizionată pe situl televiziunii Rai Tre.

O banderolă în josul paginii, continută pe următoarea, face publicitate la Giallosvezia. Este vorba de o serie dedicată numai romanului poliţist suedez, realizată de ‹Corriere della sera› în colaborare cu Editura Marsilio. Evident, cărţile se vând împreună cu ziarul. În deschidere, Stieg Larsson şi trilogia sa, împărţită în şase volume. Urmează alte zece titluri, autorii fiind Henning Mankell, John Ajvide Lindqvist, Liza Marklund, Åsa Larsson, Leig G.W. Persson, Kjell Ola Dahl, Kjell Eriksson, Arne Dahl.

Iniţiativa are şi publicitate în paginile cotidianului. Nu este vorba de o idee ieşită din comun, dar îmi place felul cum arată machetele, iar fotografiile chiar m-au cucerit prin ingenuitatea pe care o respiră. Asta oarecum în contra-ton cu atmosfera sumbră îndeobşte pusă pe seama policierului. Doar se află în aceeaşi curte şi romanul noir, nu-i aşa? Iar sloganul – Non riuscirete più a smettere (Nu vă mai puteţi opri) – rezonează perfect: parcă recuperat din istoria advertisingului, îşi găseşte pe deplin locul tocmai datorită notei retro. Iată despre ce este vorba.

‹Corriere della sera› 21 mai 2010	‹Corriere della sera› 22 mai 2010

Read Full Post »

La zi…

Hotărât lucru, Moriarty nu se lasă cu una cu două. După ce a scăpat ca prin minune din cascada Reichenbach, în care Sherlock Holmes l-a prăvălit cu o lovitură de bartitsu, şi-a reluat maşinaţiunile.

Pe el îl bănuiesc a fi în spatele evenimentelor care au dus la o întârziere de jumătate de an între prima însemnare de pe acest blog şi aceasta. Nu găsesc o altă explicaţie.

Voi căuta să acopăr bibliografic perioada scursă, încercând să finalizez şi câteva articole, rămase la stadiul de eboşă în urma încleştării nevăzute cu Napoleonul crimei.

Între timp, să pornim la drum amintind câteva momente publicistice ale primei săptămâni din iunie.

De fapt, totul a început în dimineaţa zilei de 31 mai, când armata israeliană a atacat un convoi de şase nave care se îndrepta cu ajutoare spre Fâşia Gaza. Ceea ce a urmat se cunoaşte: nouă morţi şi o imagine usturătoare pentru Israel. Pe unul dintre vase, cargoul Sofia, se afla celebrul scriitor suedez Henning Mankell. Oripilat de cele petrecute, el a reacţionat vehement, de la declaraţii de presă imediat ce a ajuns în Europa, eliberat din detenţie, până la publicarea unui jurnal al întâmplărilor în mai multe ziare. L-am întâlnit în ‹The Guardian› (sâmbătă, 5 iunie), ‹Libération› (5 iunie), ‹La repubblica› (6 iunie). ‹El país› l-a găzduit în suplimentul ‹Domingo›, oferindu-i autorului coperta, după cum se vede.

Am selectat câteva pasaje din însemnări. Pentru fluenţă, n-am mai semnalat locul fragmentelor care lipsesc. «E.» este soţia scriitorului, Eva.

marţi, 25 mai, Nisa
Dimineaţa la cinci sunt în stradă şi aştept taxiul care să mă ducă la aeroport. Prima dată după multă vreme, E. şi cu mine ne-am luat câteva zile de vacanţă împreună. Iniţial, credeam că vom avea două săptămâni la dispoziţie. Dar s-au redus la cinci zile. Operaţiunea Ship to Gaza pare în sfârşit să înceapă şi, după cum am stabilit, plec spre Cipru să mă alătur ei.

miercuri, 26 mai, Nicosia
E mai cald decât la Nisa. Cei care trebuie să ajungă pe vapoare – ancorate undeva în largul coastelor cipriote – se strâng la Hotelul Centrum. Parcă suntem într-un roman de Graham Greene: personaje ciudate, adunate într-un colţ pierdut de lume să pornească împreună într-o călătorie.

joi, 27 mai, Nicosia
Aşteptăm răbdători. Căldura e sufocantă.

vineri, 28 mai, Nicosia
Dar simpaticul deputat K. şi doctoriţa S., tovarăşii mei suedezi în acest voiaj, contribuie la păstrarea bunei mele dispoziţii.

sâmbătă, 29 mai, Nicosia
Cu puţin înainte de ora cinci după-masa, autorităţile portuare ne permit în sfârşit îmbarcarea pe un vas numit Challenge, care ne va duce cu viteza de cincisprezece noduri la locul de întâlnire, unde vom urca în cargoul Sofia.

duminică, 30 mai, în larg, la sud-est de Cipru
ora 13
Pe o scară de frânghie, ajungem tustrei pe puntea Sofiei, o navă şubredă, roasă de rugină şi condusă de un echipaj plăcut. Număr cam douăzeci şi cinci de persoane la bord.
ora 16
Convoiul s-a reunit. Prorele se îndreaptă spre Gaza.
ora 18
Nimeni nu ştie ce vor face israelienii. Ne sunt cunoscute doar declaraţiile lor ameninţătoare, în care susţineau că vor abate vasele din drum folosindu-se de toate mijloacele de care dispun. Dar ce să însemne asta? Torpile? Remorcare forţată? Soldaţi coborâţi din elicoptere? Nu ştim
Urmează cina. Bucătarul e un egiptean zdravăn, care şchioapătă. Însă găteşte minunat.

luni, 31 mai
ora 4.30
De-abia apuc să adorm, când sunt trezit. Mergând pe punte, văd că nava cea mare, feribotul, e luminată de proiectoare puternice. Brusc, aud focuri de armă. Înţeleg că Israelul a ales înfruntarea violentă. În apele internaţionale.
Fix o oră se scurge până să se apropie rapid de noi bărci pneumatice negre cu soldaţi mascaţi. Urcă la bord. Noi ne adunăm sus, pe puntea de comandă. Soldaţii sunt impacientaţi şi vor să coborâm. Un bărbat se mişcă prea încet şi se trezeşte electrocutat în braţ de un pistol cu şocuri. Cade. Un altul, lent şi el, e împuşcat cu un glonţ de cauciuc. Îmi trece prin minte că toate acestea se întâmplă lângă mine. Este ceva cât se poate de adevărat. Oameni care n-au făcut nimic sunt mânaţi ca animalele şi pedepsiţi pentru încetineală.
Suntem strânşi pe punte, unde şedem unsprezece ore, până ajungem în Israel. Din când în când ne filmează, deşi n-au niciun drept. Când vreau să notez câteva fraze, un soldat se apropie imediat şi mă întreabă ce scriu. E singurul moment când mă enervez. Îi răspund că nu-l priveşte. Îi văd doar ochii. Nu ştiu ce gândeşte. Dar se întoarce şi pleacă.
Unsprezece ore de nemişcare, îngrămădiţi în arşiţă, seamănă a tortură. Ca să mergi la baie, trebuie să ceri voie.
Este o umilire fără seamăn.

ora 18
Acostăm undeva în Israel. Nu ştiu unde anume. Coborâm pe ţărm. Suntem obligaţi să fugim pe stăzi, între şiruri de soldaţi, în vreme ce televiziunea militară ne filmează. Asta – în special asta – nu le-o voi ierta niciodată. În clipa aceea, pentru mine nu sunt decât nişte porci ticăloşi.
Ne despart. Nu mai avem voie să vorbim între noi. Deodată, un individ de la ministerul israelian de externe apare lângă mine. Îmi dau seama că se află acolo să fie sigur că nu sunt brutalizat. Ca scriitor, sunt destul de cunoscut în Israel. Am fost tradus în ebraică. Mă întreabă dacă am nevoie de ceva.
– Da, să fiu eliberat, şi toţi ceilalţi la fel.
Nu răspunde. Îi cer să plece. Se dă îndărăt câţiva paşi şi rămâne locului.
Sigur că nu încuviinţez nimic. Aflu că voi fi expulzat. Cel care mă anunţă adaugă că-i plac romanele mele. Îmi trece prin minte să interzic de acum înainte traducerea cărţilor mele în ebraică. Încă nu m-am hotărât.

marţi, 1 iunie, după-masa
Deputatul şi cu mine suntem anunţaţi deodată că vom fi conduşi la un avion al companiei Lufthansa. Ne deportează. Refuzăm să ne urnim până ce nu aflăm ce s-a întâmplat cu femeia care ne-a însoţit, doctoriţa S. Plecăm după ce ni se spune că e în drum spre avion.
Seara târziu ajungem în Suedia. Discut cu ziariştii. Apoi rămân un moment în noapte, în faţa casei noastre. E. este zgârcită la vorbă.

miercuri, 2 iunie
Ascult mierla. Un cântec pentru cei care au murit.

Online:
The Guardian >> Flotilla raid diary: «A man is shot. I am seeing it happen»
Libération >> Henning Mankell: récit de l’écrivain embarqué
La repubblica >> Diario di bordo verso Gaza
El país / Domingo >> Diario de un viaje al horror

Henning Mankell are un singur roman tradus în limba română, Ucigaşi fără chip (Mördare utan ansikte, 1991), de Dan Shafran şi Viorica Morogan, la Editura Vremea, în 2006.

Read Full Post »

6 ianuarie 1854

Se putea o ocazie mai potrivită pentru a începe un blog dedicat policierului decât ziua de naştere a lui Sherlock Holmes?

Pentru mine, cu siguranţă că nu.

Mă gândesc de ceva vreme să adun online informaţii şi însemnări, dar, lăsându-mă dus de valurile cotidianului, am tot amânat. Însă începutul acestui 2010 mi s-a părut a fi un moment prielnic. N-a fost vorba de o hotărâre luată pentru noul an, ci de o alegere firească, motivată de faptul că mi-am propus să semnalez aici toate apariţiile editoriale subsumabile genului, să alcătuiesc o vitrină, o bibliografie. Posibilitatea de a porni chiar din ianuarie am socotit-o a fi o şansă de care să profit neapărat.

Iar aniversarea lui Sherlock Holmes m-a obligat să nu trec de această zi.

Mai ales că am văzut şi filmul lui Guy Ritchie. O excelentă variaţiune a universului detectivului din Baker Street 221B. Departe de figura cerebrală cu care este îndeobşte asociat, Sherlock Holmes apare de astă dată pătruns de hybris, dezlănţuit într-o atmosferă clocotitoare. Fiecare element pare a fi fără de măsură, forţând limita, de la ocultul lord Blackwood, care jinduieşte să aducă înapoi în imperiu coloniile de dincolo de Atlantic, până la namila de Dredger, pe care doar Holmes şi Watson împreună îl răzbesc, folosindu-se de cunoştinţele de bartitsu, de la scheletul impunător al lui Tower Bridge, atunci în construcţie, la arma infernală care urma să-i ucidă pe membrii parlamentului.

O nouă faţă a lui Sherlock Holmes, binevenită, care-l revigorează şi-l aduce din nou în dicuţie, propulsându-l în atenţia tuturor.

Să nu-l uit pe Gladstone, buldogul lui Watson, încântătoare soluţie la o veche şi aprinsă dispută în jurul unei afirmaţii a doctorului, anume «I keep a bull pup».

Un film neapărat de văzut.

Am ales nişte coperte…
‹Fandigital› [Spania] nr. 2, decembrie 2009	‹Taxidrivers› [Italia] nr. 17, decembrie 2009
‹Empire› [Marea Britanie] nr. 243, septembrie 2009	‹Entertainment Weekly› [SUA] nr. 1077, 27 noiembrie 2009

Trecând la cărţi, dar rămânând la acelaşi personaj, Editura Adevărul pregăteşte, în colecţia de lux, Opere alese de Arthur Conan Doyle. În seria vândută cu ziarul a apărut anul trecut un volum (nr. 31, din 12 iunie) cu Aventurile… şi Memoriile lui Sherlock Holmes, în traducerea Luizei Ciocşirescu. Sunt reluate, de fapt, două apariţii de la Aldo Press, Memoriile… (2003) şi Misterul din Valea Boscombe (2004), titlu probabil considerat mai comercial decât Aventurile lui Sherlock Holmes.

Biblioteca Adevărul mai oferă câteva titluri ale genului poliţist:
Somnul de veci şi Doamna din lac, de Raymond Chandler (nr. 25, 30 aprilie 2009), traducere de Constantin C. Popescu;
Cianură pentru un surâs şi Bună seara, Melania!, de Rodica Ojog-Braşoveanu (nr. 39, 5 august 2009);
Extravagantul Conan Doi. De-a baba oarba, de Vlad Muşatescu (nr. 45, 14 septembrie 2009).
Deşi nu policieruri, trebuie menţionate cele două «romane dure» ale lui Georges Simenon, Pisica şi Casa de pe canal (nr. 35, 8 iulie 2009), primul tradus de Doru Mareş, celălalt de Aurelia Ulici.
Ar fi şi Unde se avântă vulturii (nr. 52, 5 noiembrie 2009), traducere de Raluca Andrei, o carte clasică din categoria celor de spionaj.

Colecţia Adevărul, cea cu ediţiile de lux, are câte o serie de autor pentru Vlad Muşatescu, Theodor Constantin şi Vintilă Corbul.

Read Full Post »