Feeds:
Articole
Comentarii
Jan Martenson - Crima la Venetia

Crimă la Veneţia
(Mord i Venedig, 1989), Minerva (colecţia BPT), 1994, traducere de Mădălina Nicilau

Jan Martenson - Natura moarta pentru flasneta mecanica Jan Martenson - Aurul dragonului Jan Martenson - Moartea viziteaza vrajitoarele

Natură moartă pentru flaşnetă mecanică
(Döden gör en tavla, 2000), Univers (colecţia Enigma), 1981, traducere de Sanda Baciu

Aurul dragonului
(posibil Drakguldet, 1974), Dragon, 1991, traducere de George Salomie & Teodor Atanasiu

Moartea vizitează vrăjitoarele (Häxhammaren, 1976), Dragon, 1992, traducere de George Salomie

Au scris:
Şerban Tomşa, Vechi romane poliţiste, 20 ianuarie 2014.

Hansjorg Martin - Curiozitate periculoasa

Curiozitate periculoasă
(Gefährliche Neugier, 1965), Univers (colecţia Enigma), 1974, traducere de Const. Ianculescu

Au scris:
Şerban Tomşa, Curiozitate periculoasă, 20 ianuarie 2014.

S-a scris încă din primele zile ale acestui 2014, din întâi ianuarie chiar, aşadar am avut un început de an aflat sub fericite auspicii. Semnele de bun augur s-au adeverit şi textele s-au adunat într-o listă deloc modestă, încurajatoare prin interesul dovedit faţă de policier şi compania. Articolele sunt majoritatea păreri despre cărţile citite, dar s-au strecurat şi câteva interviuri şi însemnări cu caracter mai personal.

Scriitorul Şerban Tomşa a întâmpinat noul an în postura de pasionat cititor de policieruri. Aşa se consideră el însuşi şi nu este pentru prima dată când vine cu notaţii pe marginea volumelor parcurse. Acum a recitit din titlurile de demult ale colecţiei Enigma şi ne împărtăşeşte impresiile. Dintre rânduri se ivesc formulări tranşante, dar cu adieri de nostalgie şi de blândă ironie.

Jan Mårtenson, cu a sa Natură moartă pentru flaşnetă mecanică, îmi confirmă ideea că romanele poliţiste nordice sunt în primul rând opere de artă, intriga specifică fiind un ingredient necesar, dar nu cel mai important.

Cărţile poliţiste ceheşti au însă ceva molcom şi domestic, amintind de scrierile lui Simenon, fără să aibă uimitoarea coerenţă a acelora.

În ansamblu, Curiozitate periculoasă [de Hansjörg Martin] este o naraţiune poliţistă excelentă, aproape de nivelul celor scrise de Raymond Chandler şi Ross MacDonald, cu toate că l-am ghicit pe ucigaş încă de la pag. 57, adică după 25% din text.

Observ că un anumit anexionism al culturii înalte continuă să fie vehiculat. Este vorba de ideea potrivit căreia scrierile de vârf ale genurilor populare (policier, science-fiction, western ş.a.m.d.) aparţin de fapt literaturii (eventual, cu literă mare). La Şerban Tomşa («romanele poliţiste nordice sunt în primul rând opere de artă, intriga specifică fiind un ingredient necesar, dar nu cel mai important») varianta este una atenuată: după ce elementul viabil a fost extras, genul nu mai este destinat cu totul pubelei literaturii, nu mai este negat în întregime, cum se întâmplă de obicei. Dar subtextul este acelaşi, romanele poliţiste n-ar fi «opere de artă». Se simte aici o contradicţie, de vreme ce puţine procente din producţia literaturii înseşi pot fi numite «opere de artă». Problema poate fi identificată într-o aşa-zisă diferenţă de miză dintre literatura adevărată şi cea de consum.

Mă opresc aici, nu ţin să divaghez, şi mă întorc la punctul de plecare: ideea anexionistă circulă. N-aş fi stăruit acum asupra ei, probabil că aş fi trecut-o cu vederea, dar am întâlnit-o recent şi la Michael Haulică, scriitor la rându-i, dar şi coordonator al colecţiei de science-fiction şi fantasy de la Editura Paladin. Adică cineva de la care te-ai aştepta să apere ceea ce editează – literatură de consum.

Marea surpriză au constituit-o însă pasajele – destul de numeroase – în care Annika Bengzton apare ca personaj de roman (nu de roman polițist), cu problemele unei femei în plin divorț, cu doi copii după ea, cu un sac de necazuri în spinare, cu prietenii pe care a știut (sau nu) să le cultive, cu percepții ale vieții din punctele de vedere al ziaristei, mamei și soției (înșelate, părăsite), un personaj care mi-a devenit și mai apropiat la lectură, după ce-mi plăcuse sub înfățișarea lui Malin Crépin.

Evident, nu despre faptul că romanul poliţist nu-i chiar roman (e mai mult… poliţist) scrie Michael Haulică, însemnarea lui este despre gustul neplăcut pe care ţi-l lasă lectura unui roman suedez tradus din engleză. Autoarea este Liza Marklund. Aşa ceva nu-i o raritate la noi şi Trei nu-i singura editură cu asemenea practici. Îmi vine în minte RAO, la care Jo Nesbø, un norvegian, de această dată, este tradus tot din engleză. Seria lui cu detectivul Harry Hole a început cu al treilea titlu. De ce oare? te întrebi ca simplu cititor. O fi existând vreun motiv, îţi spui, cu gândul la situaţii învăluite în mister. Ei bine, răspunsul uimeşte prin banalitate: aşa apăruse seria în engleză, de la a treia carte. Nu ştiu de ce ne mirăm, doar e vorba de romane… poliţiste.

Evident, este vorba de singurul asemenea concurs de la noi, pe care de altfel l-am şi anunţat, cel organizat de Editura Ministerului Afacerilor Interne. Cum precizam, s-a adresat doar «personalului activ» din minister, adică numai angajaţilor. Este foarte bine şi aşa.

Jurizarea s-a încheiat şi a fost anunţat clasamentul:

locul I – 90 de puncte,
Omul de legătură de Cristina Clinci (Inspectoratul de Poliţie Judeţean Prahova);

locul al II-lea – 75 de puncte,
Roşu transfrontalier de Mariana Cenea (Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara, Serviciul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Mehedinţi);

locurile al III-lea şi al IV-lea – 60 de puncte,
China, maybe! (O crimă în stil mafiot) de dr. Cătălin-Marius Scărlătachi (Direcţia Medicală, Centrul Medical Judeţean Vaslui) şi
Promisiunea de joi de Gina Zaharia (Inspectoratul de Poliţie Judeţean Buzău, Serviciul Rutier);

locul al V-lea – 25 de puncte,
Dormi în pace, tanti Leana! de Marius-Aurel Csenger (Inspectoratul de Poliţie Judeţean Timiş, Serviciul Cabinet, Compartimentul Relaţii Publice, Secţia 10 Rurală Făget, Post Poliţie Dumbrava).

Punctele au fost acordate de o comisie de jurizare, însă membrii acesteia nu sunt amintiţi în anunţul editurii. Mi-ar fi plăcut să aflu numele celor care au hotărât clasamentul, mai ales dacă printre ele s-ar fi regăsit cel al unui autor cunoscut. În acest caz, ar fi fost şi o dovadă de mândrie. Să nu uităm că printre invitaţii saloanelor de carte organizate de MAI s-au numărat mai mulţi autori ai genului.

Mi-ar mai fi plăcut să ştiu şi câte texte au primit organizatorii; nu pentru a lega importanţa concursului de un număr (importanţa ţine de calitate), ci pentru a vedea cât interes de a scrie roman poliţist există (desigur, printre angajaţii ministerului, în lipsa unui concurs adresat oricui doreşte să participe.)

Revenind la câştigători, se observă că pentru primul loc nu a existat vreo dispută, romanul Cristinei Clinci situându-se faţă de următorul la o distanţă liniştitoare. Cât despre ceilalţi finalişti, sper că nu vor abandona lupta şi la următoarea ediţie a concursului îi vom regăsi cât mai aproape de poziţia întâi.

Festivitatea de premiere se va desfăşura în cadrul Salonului de carte juridică, poliţistă şi civică al MAI, ediţia a XVII-a (6-9 noiembrie, Centrul Cultural al MAI). Remarc uşoara schimbare a titlului manifestării – în anunţul concursului apărea «Salonul de carte juridică, civică, poliţistă şi administrativă» –, cartea poliţistă părând a fi crescut ca importanţă.

Editura ne mai anunţă că romanul de pe locul I, Omul de legătură de Cristina Clinci, va apărea în colecţia Police Club, care se va relua după o îndelungată pauză.

Editura Ministerului Afacerilor Interne organizează un concurs de romane poliţiste adresat «personalului activ» din cadrul ministerului. Pot lua parte, adică, doar propriii angajaţi (nu şi pensionarii lor, după cum se pare). Chiar dacă există această îngrădire în privinţa participanţilor, iniţiativa este cu totul lăudabilă.

Să nu uităm că înainte de 1990 colecţiile specializate îşi găseau nu puţini colaboratori printre ofiţerii Miliţiei şi ai Securităţii, iar unii dintre ei au ajuns să-şi facă un nume ca autori de proză poliţistă sau de spionaj. Traian Tandin şi Olimpian Ungherea ar fi reputate exemple, dar nu singurele.

Pe de altă parte, acesta este şi singurul asemenea concurs de la noi. Anunţat la începutul lunii, se încheie la sfârşitul ei. Va urma jurizarea, apoi publicarea şi lansarea volumului la Salonul de carte juridică, civică, poliţistă şi administrativă, organizat de minister şi ajuns anul acesta la ediţia a XVII-a.

Mai mult, concursul face parte dintr-un proiect cu bătaie lungă, ce-şi propune să participe la revigorarea romanului poliţist românesc, iar reluarea de către Editura MAI a colecţiei Police Club, întreruptă în urmă cu aproape zece ani, înseamnă doar un prim pas.

Tudor Negoita - Legea celui mai tare
Cartea unui veteran al genului — Tudor Negoiţă,
Legea celui mai tare a apărut în anul 1994 în colecţia Police Club.
%d blogeri au apreciat asta: