Optzeci şi unu.
Este numărul de volume al integralei Maigret, pe care Poliromul a dus-o luna trecută, în iunie, la bun sfârşit. Se află acum la discreţia cititorului român şaptezeci şi cinci de romane şi douăzeci şi opt de povestiri. O izbândă ce trece de împlinirile unei edituri prestigioase, o reuşită ce marchează un moment fast nu numai pentru policier. Iată ce înseamnă perseverenţa şi răsplata acesteia, în urma a unsprezece ani de continuitate, din 2004, de la Prima anchetă a lui Maigret (La première enquête de Maigret, 1949), până în prezent.
Ca observaţie bibliografică, ultimele cinci volume reunesc douăzeci şi şapte din cele douăzeci şi opt de povestiri. Mai întinsă decât celelalte, una a apărut singură: Crăciunul lui Maigret (Un Noël de Maigret, în culegerea cu acelaşi nume, 1951), Polirom, 2011, traducere de Nicolae Constantinescu.
Toate cele optzeci şi unu de volume vor fi reluate în zece tomuri, din care primele patru sunt deja în librării. Iar aventura editorială sper să nu se oprească aici, să continue cu alte cărţi din întinsa operă a lui Georges Simenon, fie romane, fie memorii, fie, de ce nu? reportaje.
Pare un moment tocmai potrivit acum pentru a aminti două traduceri interbelice, ambele din Colecţia celor 15 lei, celebră la vremea ei, înconjurată de nimbul nostalgiei şi al misterului în epoca de după război.
Cu numărul 44 (colecţia era numerotată), cea dintâi este Femeia care ucide (La femme qui tue), un roman semnat Georges Sim, din 1929. Traducător: B. Pavel. Data apariţiei: 1 noiembrie 1932 (menţionată în siglă). În colţul din stânga sus al coperţii pare să fie semnătura autorului ilustraţiei.
Este al doilea roman din cele patru avându-l ca personaj principal pe Yves Jarry, un scriitor aventurier purtat de valul detectivisticii. Exegeţii îl consideră o eboşă a comisarului Maigret, situându-l astfel într-o bogată listă. Dar, spre deosebire de alte personaje, Simenon pare să-i fi purtat acestuia o amintire aparte:
Spre sfârşitul perioadei când scriam romane populare, am început să conturez un personaj numit Jarry, care mă atrăgea în mod deosebit. Singura lui ambiţie era să trăiască un anumit număr de vieţi. Parizian rafinat la Paris, pescar încălţat cu saboţi în Bretania, ţăran aici, mic-burghez dincolo… Apoi a venit Maigret şi i-a luat locul, ca să-mi dau seama că Maigret este o transpunere a lui Jarry: şi el trăieşte un mare număr de vieţi. Dar este vorba de vieţile altora, cărora li se substituie un moment. (citat de J.C. Casals şi de Quentin Ritzen)
Urmează, cu numărul 114 în Colecţia celor 15 lei, Celula morţii, roman pe care Georges Simenon a ales să-l publice cu numele său, nu apelând la vreunul din numeroasele-i pseudonime. Titlul românesc s-a îndepărtat de original, fiindcă este vorba de La tête d’un homme, din 1931. Surpriza vine de-abia acum: cartea face parte din seria Maigret. Iar această traducere semnată de Paula Grozea a apărut în 1 martie 1936.
Mai cunosc două ediţii. Una la Multi Press International, Celula morţii, traducere de Alice Burada, an neprecizat (probabil pe la mijlocul ultimul deceniu al mileniului trecut, am găsit menţionat undeva 1994), într-o aşa-numită «Colecţie Simenon. Mileniul III», pe modelul unei serii Agatha Christie existente, cu zeci de volume. A lui Simenon s-a oprit după patru. Asupra traducerilor acestei colecţii voi reveni.
Cealaltă ediţie este, evident, cea de la Polirom, cu un titlu diferit, Careul de aşi (2006, traducere de Nicolae Constantinescu).
P o l i c i e r 